„Nu sunt mama ta, Vlad, dar pot fi acolo pentru tine” – Povestea mea ca mamă vitregă în România

— Nu ești mama mea! a țipat Vlad, trântind ușa camerei cu o forță care a făcut să vibreze tot apartamentul. Am rămas în hol, cu mâna încă pe clanță, simțind cum mi se strânge inima. Era a treia oară săptămâna asta când încercam să-l conving să-și facă temele înainte de a se juca pe calculator, și de fiecare dată reacția lui era mai aprigă. M-am sprijinit de perete, încercând să-mi stăpânesc lacrimile. Nu voiam să mă vadă slabă, nu voiam să creadă că mă poate răni, dar adevărul era că fiecare cuvânt al lui mă lovea mai tare decât orice palmă.

Mike, partenerul meu de patru ani, a ieșit din bucătărie cu o privire obosită. — Ce s-a întâmplat acum? a întrebat, de parcă nu ar fi știut deja. I-am povestit, pe scurt, iar el a oftat, ridicând din umeri. — Lasă-l, Sarah, e doar un copil. Îi e greu fără mama lui. Nu-i lua în seamă vorbele. Dar cum să nu le iau în seamă? Cum să nu mă doară când, de fiecare dată când încerc să fiu prezentă, să-l ajut, să-l încurajez, el mă respinge cu atâta furie?

Vlad are 11 ani și e un copil inteligent, dar încăpățânat. Mama lui, Ioana, a plecat în Italia acum doi ani, după divorțul de Mike. Îi trimite mesaje și cadouri, dar nu vine acasă decât de Crăciun, și atunci totul e tensionat. Eu am intrat în viața lor la scurt timp după plecarea ei. La început, Vlad era tăcut, retras, dar nu ostil. Însă, pe măsură ce relația mea cu Mike a devenit mai serioasă, parcă s-a ridicat un zid între noi. Orice gest de-al meu era interpretat ca o încercare de a-i lua locul mamei. Orice regulă, orice sfat, orice încercare de apropiere era întâmpinată cu suspiciune sau chiar ură.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit, am încercat să vorbesc cu Mike. — Nu pot continua așa, i-am spus. Simt că mă lupt cu morile de vânt. Nu vreau să-i iau locul Ioanei, dar nici nu pot fi o străină în casa asta. Mike a dat din cap, dar nu a spus nimic. L-am întrebat de ce nu mă susține mai mult, de ce nu stabilește niște limite clare. — E copilul meu, Sarah. Eu îl cunosc cel mai bine. Trebuie să ai răbdare. Dar răbdarea mea era pe sfârșite.

A doua zi, la școală, am fost chemată de diriginta lui Vlad. — E tot mai retras, mi-a spus. Nu vorbește cu ceilalți copii, nu participă la ore. Am încercat să-l întreb dacă are probleme acasă, dar nu vrea să spună nimic. M-am simțit vinovată, de parcă eu aș fi cauza tuturor problemelor lui. Pe drum spre casă, am plâns în mașină. Mă simțeam prinsă într-o capcană: dacă încercam să mă apropii de el, mă respingea; dacă mă retrăgeam, mă simțeam inutilă și vinovată.

În weekend, Ioana a sunat pe video. Vlad a alergat la telefon, cu ochii strălucind de bucurie. Am stat deoparte, ascultând cum îi povestește tot felul de lucruri pe care mie nu mi le spune niciodată. — Sarah mă obligă să fac teme înainte de joacă, i-a spus, cu voce acuzatoare. Ioana a privit spre mine, cu o privire rece. — Lasă-l să fie copil, a spus ea, de parcă eu aș fi o tirană. După ce a închis, Vlad a venit la mine și mi-a spus, pe un ton tăios: — N-o să fii niciodată mama mea. Să nu crezi că poți să mă faci să te iubesc.

Am ieșit pe balcon, tremurând de nervi și de neputință. Mă întrebam dacă nu cumva am greșit acceptând această relație. Dacă nu cumva, din dorința de a avea o familie, am intrat într-o poveste care nu era a mea. Prietenele mele îmi spuneau să am răbdare, că timpul le rezolvă pe toate. Dar timpul părea să adâncească prăpastia dintre mine și Vlad. Într-o zi, la supermarket, o vecină m-a întrebat: — E băiatul tău? Am ezitat o clipă, apoi am spus: — Nu, e fiul partenerului meu. S-a uitat la mine cu milă, ca și cum aș fi fost o intrusă.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Vlad, am izbucnit în plâns în fața lui Mike. — Nu mai pot, i-am spus. Mă simt ca o musafiră în propria casă. Nu vreau să-i iau locul mamei, dar nici nu pot trăi așa. Mike m-a îmbrățișat, dar am simțit că nu înțelege cu adevărat. — Poate ar trebui să ne gândim la viitorul nostru, i-am spus. Poate ar trebui să avem și noi un copil. Mike a tăcut. — Nu sunt pregătit, a spus, evitându-mi privirea. — Vlad are nevoie de mine acum. M-am simțit din nou pe locul doi, ca și cum viața mea era mereu în așteptare.

Într-o zi, Vlad a venit acasă cu o notă mică la matematică. Am încercat să-l ajut, dar a refuzat orice sprijin. — Dacă era mama aici, nu trebuia să fac atâtea teme, a spus. — Poate că mama ta nu e aici, dar eu sunt, Vlad. Nu vreau să-ți iau locul nimănui, dar vreau să te ajut. — Nu vreau ajutorul tău! a țipat, apoi a fugit în cameră. Am rămas în bucătărie, cu capul în mâini, întrebându-mă dacă nu cumva e mai bine să plec.

Seara, Mike a venit la mine. — Știu că e greu, Sarah. Dar Vlad are nevoie de stabilitate. — Și eu am nevoie de stabilitate, Mike. Nu pot fi mereu pe margine, așteptând să fiu acceptată. Nu pot să-mi sacrific viața pentru un copil care nu mă vrea aici. — Nu e vorba doar despre tine, Sarah, a spus el, cu voce joasă. — Dar nici doar despre Vlad, am răspuns eu.

În acea noapte, am stat trează mult timp, gândindu-mă la viitorul meu. Îmi doream un copil al meu, o familie în care să mă simt iubită și acceptată. Dar oare era corect să-l forțez pe Vlad să mă accepte? Oare era corect să-i cer lui Mike să aleagă între mine și fiul lui? Dimineața, am decis să vorbesc cu Vlad. Am intrat în camera lui, unde stătea cu căștile pe urechi, jucându-se pe calculator. — Vlad, pot să vorbesc cu tine? a ridicat din umeri, fără să se uite la mine. — Știu că nu sunt mama ta și nici nu vreau să-i iau locul. Dar sunt aici, și dacă ai nevoie de ajutor, de cineva care să te asculte, poți să vii la mine. Nu trebuie să mă iubești, dar aș vrea să încercăm să ne respectăm. S-a uitat la mine pentru prima dată, fără ură. — Bine, a spus, încet. Nu știu dacă a înțeles ce am vrut să spun, dar pentru prima dată am simțit că am făcut un pas spre el.

Acum, mă întreb: oare e posibil să fii parte din viața unui copil fără să-i iei locul mamei? Oare dragostea se poate construi în timp, chiar dacă nu e reciprocă de la început? Voi ce ați face în locul meu?