„Nu sunt menajera ta!” — Cum am realizat, după 22 de ani de căsnicie, că m-am pierdut pe mine însămi
„Nu sunt menajera ta!” — cuvintele mi-au ieșit din gură mai tare decât intenționasem, răsunând în bucătăria mică, plină de abur și miros de ciorbă. Sorin s-a oprit din mestecat, ridicând din sprâncene ca și cum aș fi spus ceva absurd. „Ce-ai pățit, Camelia? Iar te-ai uitat la telenovele?”
Am simțit cum mi se strânge stomacul. Era a treia oară săptămâna asta când îmi spunea că nu fac nimic toată ziua. „Ce-ai făcut azi, în afară de stat acasă?” — întrebarea lui mă lovea ca un ciocan, iar răspunsul meu era mereu același: am spălat, am gătit, am făcut curat, am ajutat copiii la teme, am alergat după cumpărături. Dar pentru el, toate astea nu contau. Pentru el, eu eram doar… acolo.
M-am uitat la mâinile mele crăpate de la detergent și la părul prins într-un coc neglijent. Unde era Camelia care visa să devină profesoară de limba română? Unde erau serile în care citeam poezii și scriam în jurnal? Unde era fata care râdea cu prietenele până târziu în noapte?
„Nu vreau să mă cert,” a spus Sorin, ridicându-se de la masă. „Dar poate ar trebui să faci și tu ceva util. Să aduci bani în casă.”
Am simțit cum îmi ard ochii. „Ți se pare că nu fac nimic? Crezi că e ușor să ții casa asta pe picioare?”
El a dat din umeri și a ieșit din bucătărie. Ușa s-a trântit încet, dar ecoul ei a rămas în mine.
În acea noapte n-am putut dormi. M-am ridicat din pat și m-am dus la baie. În oglindă am văzut o femeie obosită, cu cearcăne adânci și privirea pierdută. Am început să plâng încet, fără sunet, ca să nu-i trezesc pe copii. M-am întrebat: cine sunt eu acum? Sunt doar mama lui Vlad și a Ilincăi? Sunt doar soția lui Sorin?
A doua zi dimineață, Ilinca a venit la mine cu un desen. „Uite, mami! Ești tu!” Pe hârtie eram desenată cu un zâmbet larg și o rochie roz. Am zâmbit amar. Copiii mei mă vedeau fericită, dar eu nu mai știam ce e fericirea.
La prânz, mama m-a sunat. „Cameliuța, ce faci? Pari obosită.”
„Sunt bine, mamă,” am mințit eu.
„Ai grijă de tine. Să nu te pierzi printre treburi și griji.”
Am simțit un nod în gât. Mama știa prea bine cum e să te pierzi pentru familie. Și ea făcuse la fel cu tata.
Seara, când Sorin a venit acasă, i-am spus că vreau să merg la un curs de scriere creativă la Casa de Cultură. S-a uitat la mine ca la o nebună.
„Ce-ți trebuie ție prostii din astea? Cine are grijă de copii?”
„Pot să stea singuri două ore. Vlad are 16 ani, Ilinca 12.”
„Ai chef de mofturi la vârsta asta?”
Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. „Nu sunt mofturi! E ceva ce vreau pentru mine.”
A izbucnit: „Ți-ai găsit pasiuni acum? Când ai atâtea pe cap?”
Am tăcut. Dar în seara aceea am căutat pe internet cursul și m-am înscris.
În următoarele săptămâni, atmosfera în casă s-a schimbat. Sorin era tot mai tăcut și rece. Vlad mă întreba dacă e totul în regulă. Ilinca mă îmbrățișa mai des.
La curs m-am simțit vie pentru prima dată după mulți ani. Am cunoscut-o pe Lidia, o femeie divorțată care mi-a spus: „Nu lăsa pe nimeni să-ți spună cine ești.” Am scris o povestire despre o femeie care se pierde printre treburi casnice și uită să trăiască pentru ea însăși.
Când am citit-o în fața grupului, mi-au tremurat mâinile. Lidia a aplaudat prima.
Într-o seară, Sorin m-a așteptat cu fața întunecată.
„Nu-mi place ce se întâmplă cu tine,” a spus el. „Parcă nu mai ești tu.”
„Ba tocmai asta sunt,” i-am răspuns eu cu voce tremurată. „Pentru prima dată după ani de zile.”
A urmat o ceartă lungă. Mi-a spus că sunt egoistă, că nu-mi pasă de familie. I-am spus că dacă nu am grijă de mine, n-o să mai pot avea grijă nici de ei.
În acea noapte am dormit pe canapea. M-am simțit singură și totuși… liberă.
În zilele următoare am început să scriu tot mai mult. Am trimis o povestire la un concurs literar local și am câștigat mențiune specială. Vlad a venit la mine cu zâmbetul pe buze: „Sunt mândru de tine, mami!”
Sorin s-a îndepărtat tot mai mult. A început să stea peste program la serviciu. Uneori mă întrebam dacă nu are pe altcineva. Alteori mă simțeam vinovată că am schimbat ceva în echilibrul nostru fragil.
Într-o duminică dimineață, când copiii erau plecați la bunici, Sorin mi-a spus:
„Nu mai pot așa. Ori revii la ce-a fost înainte, ori… ne despărțim.”
Am simțit cum mi se rupe sufletul. Dar am știut că nu mai pot da înapoi.
„Nu pot să mă mai întorc la femeia care eram,” i-am spus încet.
A plecat fără să spună nimic.
Au urmat luni grele — discuții cu copiii, lacrimi, nopți nedormite. Dar încet-încet am început să mă regăsesc. Am publicat prima mea povestire într-o revistă locală. Am început să ies cu prietenele mele vechi și să râd din nou.
Vlad mi-a spus într-o zi: „Mami, te văd altfel acum. Parcă ai lumină în ochi.”
Ilinca m-a întrebat: „O să fim bine?”
I-am strâns în brațe și le-am promis că da — chiar dacă drumul e greu.
Acum mă uit în oglindă și văd o femeie care încă are cicatrici, dar care nu se mai teme să fie ea însăși.
Mă întreb uneori: câte femei ca mine trăiesc vieți care nu le aparțin? Câte dintre noi avem curajul să ne regăsim vocea?