Nu sunt servitoarea voastră: Povestea Magdei din București

— Magda, ai spălat cămășile lui Gabi? strigă soacra mea din bucătărie, fără să-și ridice ochii din oala cu ciorbă. Mirosea a ceapă prăjită și a reproșuri vechi, iar eu, cu mâinile înmuiate în apă rece, simțeam cum fiecare picătură îmi topește răbdarea.

— Da, le-am pus la uscat, răspund, încercând să-mi ascund vocea tremurată. Dar nu era doar despre cămăși. Era despre fiecare zi în care mă trezeam înaintea tuturor, pregăteam micul dejun, făceam curat după masa de prânz, spălam vasele și rufele, iar seara mă prindea tot în bucătărie, cu spatele încovoiat și sufletul gol.

Gabi venea târziu acasă, obosit și tăcut. Uneori mă mângâia pe umăr, alteori nici nu mă vedea. — Magda, lasă-mă, am avut o zi grea, îmi spunea când încercam să-i povestesc ceva despre mine. Despre mine… Dar cine mai eram eu?

Când m-am mutat la București, eram plină de vise. Voiam să devin profesoară de limba română, să scriu poezii, să am prieteni și să râd mult. Dar după nuntă, totul s-a schimbat. Soacra mea, doamna Viorica, a decis că e datoria mea să am grijă de casă și de Gabi. — Așa se face la noi, Magda! Femeia ține casa! Dacă nu e ordine și mâncare caldă, bărbatul pleacă!

La început am crezut că e doar o perioadă. Că Gabi mă va apăra. Dar el tăcea mereu. — Nu te mai certa cu mama, Magda. Știi că are dreptate… Și eu? Eu unde eram în toată povestea asta?

Au trecut anii și eu am început să mă sting. Prietenele mele s-au îndepărtat una câte una. — Nu mai ai timp de noi, Magda! Tot timpul ești ocupată cu familia lui Gabi! Și aveau dreptate. Nu mai aveam timp nici pentru mine.

Într-o seară, după ce am terminat de călcat rufele și am strâns masa, am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am întrebat: dacă aș dispărea mâine, cine ar observa? Poate doar soacra mea, pentru că n-ar mai avea cine să-i spele cănile de ceai.

A doua zi dimineață, am găsit-o pe doamna Viorica în bucătărie, certându-l pe Gabi că nu are cămașa preferată curată. — Magda nu e bună de nimic! De ce ai luat-o de nevastă? Am simțit cum mi se rupe ceva în piept.

— Ajunge! am izbucnit cu voce tare. Nu mai pot! Nu sunt servitoarea voastră!

S-au uitat la mine ca la o nebună. Gabi a încercat să mă liniștească: — Magda, hai să nu facem scandal de dimineață… Dar eu nu mai puteam tăcea.

— De opt ani trăiesc pentru voi! Pentru tine, Gabi! Pentru mama ta! Unde sunt eu în toată povestea asta? Cine are grijă de mine?

Soacra a început să plângă teatral: — Uite ce noră nerecunoscătoare am! După tot ce am făcut pentru ea!

Am ieșit din casă fără să-mi iau geaca. Am mers pe jos până la parcul unde obișnuiam să citesc când eram studentă. M-am așezat pe o bancă și am plâns ca un copil. O bătrână s-a apropiat de mine:

— Ce ai pățit, fată dragă?

— Nu mai știu cine sunt… Nu mai știu pentru cine trăiesc…

— Să nu uiți niciodată de tine! mi-a spus ea blând. Dacă tu nu ai grijă de tine, nimeni n-o va face.

Cuvintele ei mi-au rămas în minte zile întregi. Am început să scriu din nou poezii pe foi vechi de caiet. Seara mă ascundeam în baie și citeam romane pe ascuns.

Într-o zi, am găsit un anunț pentru un post de profesoară suplinitoare la o școală din cartier. Mi-am făcut curaj și am mers la interviu fără să spun nimănui. Când am primit vestea că am fost acceptată, am simțit că respir din nou.

Când le-am spus acasă că voi lucra, soacra a început iar scandalul:

— Cine o să facă treabă în casă? Cine o să-i gătească lui Gabi?

Gabi s-a uitat la mine cu ochii goi:

— Magda, dacă pleci toată ziua la școală, ce rost mai are familia noastră?

— Familia noastră? Familia noastră sunt doar eu care muncesc pentru voi! Vreau să trăiesc și pentru mine!

Au urmat zile grele. Tensiuni, certuri, tăceri apăsătoare. Dar la școală copiii mă priveau cu ochi mari și curioși. Îmi spuneau „doamna Magda” și îmi aduceau flori de câmp.

Într-o seară m-am uitat în oglindă și mi-am văzut chipul obosit dar fericit. Nu mai eram doar „nevasta lui Gabi” sau „nora doamnei Viorica”. Eram Magda – femeia care a avut curajul să spună „nu”.

Acum stau pe balconul meu micuț și privesc luminile orașului. Încerc să-mi dau seama dacă am pierdut sau am câștigat. Oare câte femei trăiesc viața altora fără să-și dea seama? Oare câte dintre noi avem curajul să ne regăsim?