Nu te grăbi cu nunta, Nicolae: Cum am fugit de o familie care voia să mă posede

— Nu pune atâta sare, Nicoleta! La noi în familie nu se gătește așa!
Vocea ascuțită a doamnei Stanciu, mama lui Ovidiu, mi-a tăiat orice urmă de liniște pe care o simțisem în dimineața aceea. Mă trezisem devreme, cu gândul să-i fac o surpriză lui Ovidiu: clătite cu brânză dulce, exact cum îi plăceau. Dar în bucătăria lor, fiecare mișcare era urmărită, fiecare ingredient judecat.

Ovidiu era încă în pat, iar eu mă simțeam ca o intrusă în propria viață. De când ne mutasem împreună, părinții lui veneau aproape zilnic, sub pretextul că „ajută”, dar de fapt nu făceau decât să mă controleze.

— Las-o, mamă, știe ea ce face, a încercat Ovidiu să mă apere într-o doară, dar vocea lui era slabă, aproape absentă.

— Nu, nu știe! La noi nu se face așa! Și dacă tot vrei să fii parte din familia noastră, ar trebui să înveți regulile!

M-am oprit din amestecat și am simțit cum îmi ard obrajii. Nu era prima dată când doamna Stanciu îmi spunea că nu sunt „de-a lor”. Dar azi, cu mâinile pline de făină și inima grea, m-am întrebat pentru prima dată dacă vreau cu adevărat să fiu.

După micul dejun, Ovidiu a plecat la serviciu. Am rămas singură cu părinții lui. Tatăl lui, domnul Stanciu, citea ziarul la masă și bombănea ceva despre „fetele din ziua de azi”. Mama lui a început să strângă farfuriile, dar nu înainte de a-mi arunca o privire tăioasă:

— Să știi că la nuntă nu vreau să văd nimic extravagant. Rochia să fie simplă, fără decolteu. Și să nu te gândești să inviți pe cineva din partea ta care nu e „de familie”.

Am simțit cum mă sufoc. Nunta noastră devenise proiectul lor. Fiecare detaliu era decis fără mine. Ovidiu părea mereu prea obosit ca să se implice sau prea speriat ca să le contrazică.

În acea după-amiază, am ieșit pe balcon cu telefonul în mână și am sunat-o pe mama mea. Vocea ei caldă m-a făcut să izbucnesc în plâns:

— Mamă, nu mai pot… Simt că nu mai sunt eu.

— Nicoleta, tu nu ești proprietatea nimănui. Dacă nu te simți respectată acolo, întoarce-te acasă.

Dar cum să mă întorc? Ce o să spună lumea? Ce o să spună Ovidiu? Am crescut cu ideea că trebuie să rabzi pentru dragoste, că femeia trebuie să se adapteze. Dar cât poți să te pierzi pe tine pentru ceilalți?

Seara, când Ovidiu s-a întors acasă, am încercat să vorbesc cu el:

— Ovidiu, nu mai pot așa. Simt că trăiesc viața altcuiva. Familia ta decide totul pentru noi… pentru mine.

A oftat și s-a uitat în podea:

— Știi cum sunt ai mei… Dacă nu le facem pe plac, o să fie scandal. Și eu nu vreau certuri…

— Dar eu? Eu unde sunt în toată povestea asta?

A tăcut. Tăcerea lui m-a durut mai tare decât orice cuvânt. În noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate momentele în care am renunțat la mine pentru alții: când am acceptat jobul care nu-mi plăcea doar ca să fie aproape de el; când am tăcut la glumele răutăcioase ale mamei lui; când am spus „da” la cererea în căsătorie doar pentru că toată lumea se aștepta.

A doua zi dimineață am împachetat câteva haine și am lăsat un bilet pe masă: „Trebuie să mă regăsesc înainte de a putea fi cu tine.” Am ieșit din apartament fără să mă uit înapoi. Pe scara blocului m-am întâlnit cu doamna Stanciu. M-a privit de sus și a șuierat:

— Credeam că ai mai mult caracter… Dar se pare că m-am înșelat!

Am zâmbit amar:

— Poate că tocmai asta e dovada că am caracter.

Am plecat la mama acasă. Primele zile au fost grele — rușinea, vinovăția și frica de gura lumii mă apăsau ca o povară fizică. Dar încet-încet am început să respir din nou. Să gătesc cum vreau eu, să ascult muzica mea preferată fără să fiu judecată, să ies cu prietenele fără aprobări sau priviri dezaprobatoare.

Ovidiu mi-a scris mesaje lungi și mi-a dat telefoane peste telefoane. Îmi promitea că va încerca să schimbe lucrurile, dar vocea lui era mereu nesigură, ca și cum nici el nu credea ce spune.

Au trecut luni până când am avut curajul să merg la o cafea cu el și să-i spun clar:

— Poate că ne iubim, dar dragostea nu e suficientă dacă nu există respect și libertate.

A plecat capul și a lăcrimat în tăcere.

Astăzi, după aproape un an de la acea dimineață cu clătite și reproșuri, încă mă întreb dacă am făcut bine sau rău. Dar știu sigur că nu mai sunt dispusă să-mi pierd identitatea pentru nimeni.

Mă uit uneori în oglindă și mă întreb: Câte dintre noi trăim viețile altora doar ca să fim acceptate? Cât de mult putem sacrifica din noi pentru liniștea aparentă a unei familii care nu ne vrea decât după chipul și asemănarea lor?