„Nu veni duminică.” Cum un singur mesaj de la nora mea mi-a sfâșiat inima și m-a făcut să mă întreb dacă mai am loc în propria familie

— Mamă, Irina te roagă să nu mai vii duminică. Vrea să petrecem doar noi, în familie.

Am rămas cu telefonul la ureche, cu inima bătându-mi atât de tare încât simțeam că-mi sparge pieptul. Vocea lui Radu, fiul meu, era stinsă, parcă rușinată. Nici nu așteptase să răspund, doar a închis repede, ca și cum ar fi vrut să scape de povara mesajului. M-am uitat la peretele alb din bucătărie, la ceasul care ticăia monoton, și am simțit cum tot ce credeam că e stabil în viața mea începe să se clatine.

Duminica era ziua noastră. De când s-a născut Radu, am ținut la tradiția asta: masa mare, ciorba aburindă, friptura la cuptor, râsetele nepoților alergând printre picioarele mele. Chiar și după ce s-a însurat cu Irina, am continuat. Îmi plăcea să cred că sunt liantul familiei, că fără mine totul s-ar destrăma. Poate că am greșit.

M-am așezat pe scaun și am început să plâng încet, fără zgomot. Nu voiam să mă audă nimeni, nici măcar eu. M-am gândit la mama mea, cum venea și ea duminica la noi și cât de mult o iubeam pentru asta. Oare eu sunt altfel? Oare eu sufoc familia?

A doua zi dimineață, am încercat să mă port normal. Am făcut cafeaua, am dat drumul la radio, dar totul părea gol. Am sunat-o pe prietena mea, Mariana.

— Nu știu ce să fac, Mariana… Irina nu mă mai vrea acolo duminica. Mi-a spus-o prin Radu. Parcă nu mai am loc în viața lor.

— Of, Maria, poate au și ei nevoie de intimitate… Poate ai fost prea prezentă. Știi cum sunt tinerii acum.

M-am simțit ca o povară. Să fie adevărat? Să fi fost prea mult? Dar nu făceam decât să-i ajut! Le găteam, le spălam hainele copiilor când erau mici, îi luam de la grădiniță. Nu am cerut nimic în schimb.

Am încercat să-mi văd de treabă toată săptămâna. Dar gândul nu-mi dădea pace. Sâmbătă seara am stat pe marginea patului și m-am uitat la telefon. Să-i sun? Să le spun că mi-e dor? Sau să mă prefac că nu contează?

Duminică dimineață m-am trezit devreme. Am pregătit totuși cozonacul preferat al nepoatei mele, Ana. L-am pus într-o cutie frumoasă și am pornit spre casa lor. Pe drum mi-am repetat: „Nu stau mult, doar le las cozonacul și plec.”

Când am ajuns, am bătut timid la ușă. Irina mi-a deschis cu un zâmbet forțat.

— Bună ziua, mamă Maria… Nu trebuia să vă deranjați.

— Am făcut cozonac pentru Ana… Știu că-i place.

— Mulțumim… Dar azi chiar voiam să fim doar noi.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Ana a venit alergând din sufragerie.

— Bunica! Ai venit!

Irina a tras-o ușor de mână.

— Ana, hai înapoi la desen.

Am lăsat cutia pe hol și am plecat fără să mai spun nimic. Pe drum spre casă am plâns ca un copil pedepsit pe nedrept.

Seara târziu m-a sunat Radu.

— Mamă… Îmi pare rău pentru azi. Irina zice că are nevoie de spațiu. Că vrea să-și facă propriile tradiții cu copiii…

— Și eu ce sunt? Un străin? Am crescut copilul ăsta cu mâinile mele! Am sacrificat totul pentru voi!

— Știu… Dar poate ai fost prea prezentă. Poate trebuie să ne lași puțin…

Am închis telefonul fără să mai spun nimic. M-am simțit ca o haină veche aruncată într-un colț.

Zilele au trecut greu. Am început să evit prietenele care mă întrebau ce fac duminica. Nu voiam să recunosc cât de singură mă simt. Într-o seară m-am uitat lung la poza de familie din sufragerie: eu, Radu mic în brațe, soțul meu râzând larg (Dumnezeu să-l ierte), toți împreună. Unde s-a rupt totul?

Am încercat să-mi găsesc ocupații: am mers la biserică mai des, am început să citesc romane polițiste, dar nimic nu umplea golul duminicilor fără familie.

Într-o zi m-am întâlnit cu vecina mea, doamna Stanciu.

— Vai, Maria dragă, nu te mai văd cu nepoții! Ce s-a întâmplat?

Am zâmbit amar:

— Se pare că am devenit prea mult pentru ei…

— Of, draga mea… Și eu pățesc la fel cu băiatul meu. Parcă nu mai e loc pentru noi bătrânii…

Am mers acasă și m-am gândit: oare chiar așa e? Oare dragostea noastră devine o povară? Sau copiii noștri nu mai știu ce înseamnă familie?

Într-o seară m-a sunat Ana pe ascuns:

— Bunica, mi-e dor de tine… De ce nu mai vii?

Mi-au dat lacrimile instantaneu.

— Așa vor părinții tăi, draga mea… Dar eu te iubesc mereu.

— Și eu te iubesc! Să nu uiți!

Am închis telefonul și am plâns din nou. Dar de data asta lacrimile erau altfel: erau lacrimi de dor și de neputință.

Acum stau singură duminica și mă întreb: Oare se poate iubi prea mult? Oare familia chiar înseamnă uși închise? Sau poate trebuie doar să învățăm să iubim altfel?