„Nu Voi Planta Prea Mult. Știu Că Nu Mă Vei Lăsa. Conștiința Ta Nu Te Va Lăsa Să Fii Leneș”

Gheorghe stătea pe verandă, sorbind din cafeaua de dimineață și privind spre curtea întinsă. Soarele abia începea să răsară, aruncând o nuanță aurie peste iarba acoperită de rouă. Oftă adânc, știind ce îl așteaptă în acea zi. Soția lui, Zoe, fusese insistentă să planteze o grădină de legume anul acesta, iar astăzi era ziua în care trebuiau să înceapă.

„Gheorghe, ești gata?” strigă Zoe din casă. Apăruse în ușă, cu mâinile pe șolduri și cu o privire hotărâtă pe față.

„Chiar trebuie să facem asta?” întrebă Gheorghe, încercând să-și mascheze reticența. „Am putea planta doar niște iarbă și să ne bucurăm de spațiu. De ce să ne deranjăm cu toate astea?”

Zoe clătină din cap. „Știi cât de mult îmi plac legumele proaspete. În plus, e un exercițiu bun și ne ține ocupați.”

Gheorghe știa că nu are rost să mai argumenteze. Zoe fusese întotdeauna cea mai energică și determinată dintre ei doi. Își termină cafeaua și se ridică, întinzându-și spatele. „Bine, hai să începem.”

Au petrecut următoarele câteva ore arând pământul, marcând rândurile și plantând semințe. Spatele lui Gheorghe durea, iar mâinile îi erau acoperite de pământ. Nu putea să nu se gândească cât de ușor ar fi fost să aibă doar un gazon pe care să se relaxeze.

Pe măsură ce zilele se transformau în săptămâni, grădina începea să prindă contur. Zoe era acolo în fiecare dimineață, udând și plivind, în timp ce Gheorghe ajuta când putea. Nu putea nega că grădina începea să arate impresionant, dar tot nu putea scutura sentimentul că era mai mult deranj decât merita.

Într-o seară, în timp ce stăteau pe verandă și priveau apusul, Gheorghe se întoarse spre Zoe. „Încă nu înțeleg de ce trebuie să muncim atât de mult la această grădină. Am putea să ne relaxăm acum.”

Zoe zâmbi ușor. „Gheorghe, nu e vorba doar despre legume. E vorba despre satisfacția de a crește ceva cu propriile noastre mâini. E vorba despre a petrece timp împreună și a crea ceva frumos.”

Gheorghe dădu din cap, deși nu era pe deplin convins. Aprecia pasiunea lui Zoe, dar nu putea să nu simtă că timpul lor ar putea fi folosit mai bine.

Pe măsură ce vara se transforma în toamnă, grădina înflorea. Recoltau roșii, castraveți, ardei și multe altele. Zoe era încântată de recolta lor, dar entuziasmul lui Gheorghe scădea. Întreținerea constantă îl epuiza.

Într-o zi deosebit de caldă la sfârșitul lui august, Gheorghe se găsi singur în grădină. Zoe plecase să-și viziteze sora pentru weekend, lăsându-l pe el responsabil cu udatul și plivitul. Stătea acolo, privind rândurile de plante, simțindu-se copleșit.

„De ce fac asta?” murmură el pentru sine. „Asta nu e ceea ce am vrut.”

Se gândi să lase grădina așa cum era, lăsând-o să se descurce singură câteva zile. Dar apoi se gândi la fața lui Zoe când s-ar întoarce și ar găsi grădina ei iubită neglijată. Conștiința lui nu-l lăsa să fie leneș.

Cu un oftat greu, Gheorghe ridică stropitoarea și începu să lucreze. Pe măsură ce se muta de la plantă la plantă, nu putea scutura sentimentul de resentiment care creștea în el.

Când Zoe se întoarse duminică seara, îl găsi pe Gheorghe stând pe verandă, arătând epuizat.

„Mulțumesc că ai avut grijă de grădină,” spuse ea, sărutându-l pe obraz.

Gheorghe forță un zâmbet. „Desigur.”

Dar adânc în sufletul lui, știa că asta nu era ceea ce își dorea. Grădina devenise un simbol al dorințelor și priorităților lor diferite. În timp ce Zoe găsea bucurie și împlinire în ea, Gheorghe se simțea prins de cerințele constante.

Pe măsură ce iarna se apropia și grădina intra în repaus, Gheorghe nu putea să nu simtă un sentiment de ușurare. Dar știa că odată cu venirea primăverii, vor fi din nou la treabă. Și nu era sigur cât timp va mai putea continua această farsă.