Nu voi suferi pentru datoriile părinților tăi – Cum boala mamei mele a distrus căsnicia mea

— Nu mai pot, Ana! Nu mai pot să trăiesc cu datoriile și problemele părinților tăi pe capul nostru! — vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, spartă doar de sunetul apei care fierbea pe aragaz. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea mi se încleșta pe fața lui, roșie de furie și oboseală.

— Vlad, e mama mea… Nu pot să o las să moară singură, nu vezi? — am șoptit, cu lacrimi în ochi. Simțeam cum fiecare cuvânt al lui mă taie ca un cuțit. Mama era tot ce aveam, iar boala ei — cancer la sân, diagnosticat prea târziu — ne-a dat peste cap viața. Tata era deja pensionar, cu o pensie mizeră, iar eu eram singura lor speranță. Vlad nu a înțeles niciodată asta.

Totul a început într-o zi de toamnă, când am primit telefonul de la tata: „Ana, vino acasă. Mama nu se simte bine.” Am lăsat totul baltă la birou și am fugit la Buzău, unde părinții mei locuiau într-un apartament vechi de bloc. Mama stătea pe canapea, palidă și slăbită, iar tata încerca să pară puternic. Când am aflat diagnosticul, am simțit că mă prăbușesc. Am început să alerg între spitale, medici și farmacie, să caut bani pentru tratamente scumpe pe care statul nu le deconta. Vlad era la început înțelegător, dar pe măsură ce lunile treceau și economiile noastre se topeau, răbdarea lui s-a subțiat.

— De ce trebuie să plătim noi totul? De ce nu au pus nimic deoparte? — mă întreba el seară de seară.

— Pentru că nu au avut de unde, Vlad! Tata a lucrat toată viața la CFR, iar mama la croitorie. Au tras din greu pentru mine… Cum să-i las acum?

— Dar noi? Noi când mai trăim? Când ne facem și noi un copil? — vocea lui era încărcată de reproșuri.

Adevărul e că visam și eu la un copil. Dar cum să aduci pe lume un suflet când nu știi dacă mâine ai bani de chirie sau de medicamente pentru mama? Prietenele mele mă întrebau mereu: „Ana, tu când faci un bebe?” Zâmbeam amar și schimbam subiectul.

Într-o zi, Vlad a venit acasă mai devreme. L-am găsit stând la masă, cu facturile împrăștiate în față.

— Ana, trebuie să alegi. Ori noi doi, ori părinții tăi. Nu mai pot trăi așa. M-am săturat să fim mereu pe minus din cauza lor!

Am simțit că mă sufoc. Cum poți alege între omul pe care îl iubești și cei care ți-au dat viață? Am încercat să-i explic:

— Vlad, nu e vorba doar de bani. E vorba de familie. Dacă tu ai fi bolnav, ai vrea să te abandonez?

— Eu nu i-aș fi pus niciodată pe ai mei pe umerii tăi! — a răspuns el tăios.

În acea noapte am plâns până dimineața. Mama avea nevoie de mine mai mult ca oricând. Tata era epuizat fizic și psihic. Eu eram prinsă la mijloc între două lumi care se excludeau reciproc.

Au urmat luni grele. Am început să fac ore suplimentare la serviciu, să vând bijuterii vechi și chiar haine din dulap ca să acopăr tratamentele mamei. Vlad devenea tot mai distant. Nu mai vorbea cu mine decât despre bani sau facturi. Seara stătea cu ochii în telefon sau pleca la fotbal cu băieții.

Într-o duminică, când m-am întors de la spital, l-am găsit făcând bagajele.

— Plec la ai mei câteva zile. Să te gândești bine ce vrei de la viața asta.

A plecat fără să mă privească în ochi. Am rămas singură în apartamentul nostru mic din București, cu sunetul gol al ușii trântite încă vibrând în aer.

Mama s-a stins după șase luni de chinuri. Eram lângă ea când a plecat. Tata a îmbătrânit brusc cu zece ani într-o noapte. Vlad nu a venit la înmormântare. Mi-a trimis doar un mesaj sec: „Condoleanțe.”

După ce am îngropat-o pe mama, am realizat că nu mai aveam nimic din viața mea de dinainte. Vlad s-a mutat definitiv la părinții lui din Ploiești și mi-a cerut divorțul printr-un avocat. Prietenii comuni au dispărut rând pe rând. Tata era singurul care mă mai ținea legată de trecut.

Au trecut doi ani de atunci. Încă mă trezesc uneori noaptea plângând după mama sau după viața pe care am pierdut-o. Merg des la tata și încerc să-l ajut cum pot. Am învățat că uneori dragostea nu e suficientă ca să țină doi oameni împreună dacă valorile lor sunt atât de diferite.

Mă întreb adesea: oare am făcut alegerea corectă? Oare există vreun răspuns bun când trebuie să alegi între familie și omul iubit? Voi ce ați fi făcut în locul meu?