Nu vreau ca verișoara soțului meu să locuiască cu noi în timpul facultății. Vor fi cinci ani lungi.

— Nu cred că e o idee bună, Vlad, am spus apăsat, încercând să-mi ascund neliniștea în timp ce mă sprijineam de chiuveta din bucătărie. Mirosea a cafea proaspătă, dar în aer plutea o tensiune pe care nu o mai simțisem de mult. Vlad, soțul meu, își freca nervos mâinile, evitând să mă privească în ochi.

— E totuși verișoara mea, Ana. Nu are pe nimeni altcineva în București. Știi cât de greu e să găsești chirie aici, mai ales cu banii pe care îi are mătușa. Nu putem s-o lăsăm pe drumuri, a răspuns el, cu vocea aceea blândă care de obicei mă liniștea, dar acum mă făcea să simt că nu sunt ascultată.

Am oftat adânc, încercând să-mi adun gândurile. Nu era vorba doar de spațiu, de camera noastră mică de oaspeți sau de faptul că apartamentul nostru cu două camere deja părea prea mic pentru doi adulți. Era vorba de intimitatea noastră, de rutina pe care o construisem cu greu după ce ne-am mutat împreună, de serile liniștite în care citeam sau ne uitam la filme, de discuțiile noastre târzii despre viitor. Toate acestea urmau să fie invadate de prezența unei adolescente pe care abia o cunoșteam.

— Vlad, nu mă înțelege greșit. Nu am nimic cu Irina, dar… cinci ani? Cinci ani în care nu vom mai avea niciun moment doar pentru noi? Cinci ani în care fiecare pas, fiecare discuție, fiecare ceartă va fi auzită de altcineva? Nu ți se pare mult?

El a tăcut, iar liniștea dintre noi a devenit apăsătoare. În mintea mea, am început să derulez toate momentele din ultimii ani: cum ne-am cunoscut la o petrecere la facultate, cum am schimbat numere de telefon după o conversație despre filmele lui Nae Caranfil, cum am simțit că el nu e ca ceilalți băieți din oraș, mereu grăbiți și superficiali. Vlad era altfel, calm, răbdător, cu rădăcini adânci în familie și valori simple. Poate prea simple pentru lumea asta complicată.

— Ana, știu că nu e ușor, dar nu pot să-i întorc spatele. Mătușa m-a crescut când ai mei au plecat la muncă în Italia. Dacă nu era ea, nu știu ce s-ar fi ales de mine. Irina e ca o soră mai mică pentru mine. Te rog, măcar să încercăm. Dacă nu merge, găsim o soluție, a spus el, cu vocea tremurândă.

Am simțit un nod în gât. Cum să-i spun că simt că pierd controlul asupra propriei mele vieți? Că mi-e teamă să nu devin o străină în propria casă? Că nu vreau să fiu mereu gazda perfectă, să gătesc pentru trei, să fac curat după altcineva, să-mi ascund frustrările sub zâmbete politicoase?

— Bine, am cedat, dar doar pentru un semestru. Vedem cum merge. Dacă simt că nu mai pot, te rog să mă asculți și să nu mă judeci, am spus, încercând să-mi păstrez demnitatea.

A doua zi, Irina a apărut cu două valize mari și un rucsac. Era emoționată, cu ochii mari și triști, dar încerca să pară curajoasă. — Mulțumesc că mă primiți, a spus, privind în jos. Am simțit un val de compasiune, dar și o teamă surdă. Oare chiar eram pregătită pentru asta?

Primele săptămâni au trecut greu. Irina era tăcută, stătea mai mult în camera ei, învăța sau vorbea la telefon cu mama ei. Încercam să fiu amabilă, să o întreb dacă are nevoie de ceva, dar simțeam că orice gest e forțat. Vlad era mereu atent cu ea, îi aducea dulciuri, o întreba despre facultate, iar eu mă simțeam tot mai mult ca o intrusă în propria casă.

Într-o seară, când Vlad era la serviciu, am găsit-o pe Irina plângând în bucătărie. — Ce s-a întâmplat? am întrebat, încercând să nu par prea curioasă.

— Mi-e dor de casă… și nu vreau să vă deranjez. Știu că nu e ușor pentru voi, a spus ea printre sughițuri.

Am simțit cum mi se înmoaie inima. Am luat-o în brațe, iar ea s-a lăsat cu totul pe umărul meu. — O să fie bine, Irina. Și eu am trecut prin asta când am venit la București. E greu la început, dar cu timpul te obișnuiești. Și nu ne deranjezi, doar că… trebuie să învățăm să trăim împreună, i-am spus sincer.

A doua zi, Vlad a venit acasă cu flori pentru mine. — Mulțumesc că încerci, Ana. Știu că nu e ușor, dar apreciez tot ce faci, mi-a spus, sărutându-mă pe frunte. Pentru o clipă, am simțit că suntem din nou noi doi, că nimic nu s-a schimbat. Dar apoi, când am auzit ușa camerei Irinei trântindu-se, am realizat că realitatea e alta.

Lunile au trecut, iar rutina noastră s-a schimbat. Irina a început să aducă prieteni acasă, să stea până târziu la povești, să gătească în bucătărie și să lase vasele nespălate. Vlad era mereu de partea ei, spunând că e normal, că așa sunt studenții. Eu simțeam că mă sufoc, că nu mai am niciun colț doar al meu. Certurile dintre mine și Vlad au devenit tot mai dese, tot mai aprinse.

— Nu mai pot, Vlad! Nu mai pot să trăiesc așa! Nu mai am liniște, nu mai am intimitate, nu mai am nimic din ce aveam înainte! am izbucnit într-o seară, după ce am găsit din nou chiuveta plină de vase murdare.

— Ana, exagerezi! E doar o fată, are nevoie de sprijinul nostru. De ce nu poți să fii mai înțelegătoare? m-a întrebat el, ridicând tonul.

— Pentru că și eu am nevoie de sprijin! Pentru că și eu exist în casa asta! Pentru că nu vreau să fiu mereu cea care cedează, cea care se sacrifică! am strigat, cu lacrimi în ochi.

Irina a apărut în ușă, palidă, cu ochii înlăcrimați. — Dacă vreți, pot să plec… Nu vreau să vă stric relația, a spus ea încet.

Am simțit un gol în stomac. Nu voiam să o alung, dar nici nu mai puteam continua așa. Vlad a tăcut, iar eu am ieșit pe balcon, încercând să-mi adun gândurile. Bucureștiul era luminat, dar eu mă simțeam mai singură ca niciodată.

În acea noapte, am stat trează mult timp, gândindu-mă la ce înseamnă familia, sacrificiul, limitele. Oare cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru ceilalți? Unde se termină generozitatea și începe pierderea de sine? Și, mai ales, cum putem să rămânem uniți fără să ne pierdem pe noi înșine?

Poate că nu există răspunsuri simple. Poate că fiecare familie își găsește propriul echilibru, între iubire și limite, între ajutor și nevoia de spațiu personal. Dar voi? Ați fi dispuși să vă schimbați viața pentru cineva din familie, chiar dacă asta v-ar afecta liniștea și relația? Sau există un moment în care trebuie să spuneți „ajunge”?