Nu vreau să fii la nunta mea, mamă

— Nu vreau să vii la nunta mea, mamă. Vocea Monicăi era tăioasă, aproape străină. M-am oprit în mijlocul bucătăriei, cu mâinile încleștate pe cana de cafea. Am simțit cum sângele mi se scurge din obraji și tot ce am putut să spun a fost un șoptit: — Ce-ai spus?

— Ai auzit bine. Nu vreau să fii acolo. Nu vreau să te văd în ziua aia. Nu vreau să-mi strici totul, ca de obicei.

Am rămas nemișcată, cu ochii în gol. În mintea mea, imaginile cu Monica mică, alergând prin curte, râzând, cu genunchii juliți, se amestecau cu prezentul ăsta rece și dureros. Cum ajunsesem aici? Unde greșisem atât de tare?

— Monica, te rog… E ziua ta cea mare. Sunt mama ta. Cum să nu fiu acolo? Am încercat să-mi țin vocea calmă, dar simțeam cum mă sufoc.

— Tocmai pentru că e ziua mea cea mare! Nu vreau să mă uit peste umăr și să văd privirea ta critică sau să aud cum îi spui lui tata că rochia nu-mi vine bine sau că nu sunt destul de slabă. Nu vreau să-mi amintesc de toate certurile noastre, de toate momentele în care m-ai făcut să mă simt mică și neînsemnată.

Am simțit cum mă prăbușesc pe scaun. Mâinile îmi tremurau. Nu era prima oară când Monica îmi reproșa lucruri din trecut, dar niciodată nu fusese atât de directă. Mi-am amintit de toate momentele în care, din dorința de a o proteja sau de a o face „mai bună”, am fost prea aspră. De fiecare dată când i-am spus că poate mai mult, că trebuie să fie mai atentă la cum arată, la cum vorbește, la ce prieteni are.

— Nu știam că te-am rănit atât de tare… am șoptit.

— Niciodată n-ai știut! Ai fost mereu prea ocupată să fii nemulțumită de mine! Să mă compari cu alții! Să-mi spui că nu sunt ca Alina, fata vecinilor, care a intrat la Medicină! Sau ca verișoara mea, care s-a măritat „cum trebuie”.

Lacrimile mi-au umplut ochii. Îmi venea să țip, să-i spun că tot ce am făcut a fost din dragoste. Dar știam că nu ar ajuta la nimic. Poate chiar asta era problema: dragostea mea a fost mereu condiționată de perfecțiune.

— Monica, dacă ai ști cât de mult te iubesc… Dacă ai ști cât m-a durut fiecare ceartă dintre noi…

— Nu mai contează acum. E prea târziu. Vreau doar să fii departe în ziua aia. Să pot fi fericită fără să mă gândesc la tine.

A ieșit din bucătărie trântind ușa. Am rămas singură, cu inima frântă și cu gândurile răvășite. În acea noapte n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca o fantomă, atingând lucrurile Monicăi: jucăriile ei vechi, fotografiile din vacanțe, rochia de bal pe care i-am cumpărat-o cu greu dintr-un salariu întreg.

A doua zi am încercat să vorbesc cu soțul meu, Sorin.

— Sorin, tu știai? Tu știai că Monica nu mă vrea la nuntă?

Sorin a oftat adânc și s-a uitat la mine cu o tristețe pe care n-o mai văzusem demult.

— Știam că aveți probleme… Dar nu credeam că e atât de grav. Poate ar trebui să-i dai timp. Să-i scrii o scrisoare… Să-i spui ce simți.

Am încercat. Am scris pagini întregi pe care apoi le-am rupt. Cum să-i explic unui copil crescut cu frica de eșec că mama ei a vrut doar să o protejeze? Cum să-i spun că eu însămi am crescut cu o mamă rece și critică? Că nu știu altfel?

În zilele următoare am început să primesc telefoane de la rude și prieteni.

— Ce-ai făcut de nu te vrea Monica la nuntă? m-a întrebat mătușa Ileana.

— Ești sigură că nu e vreo glumă? a zis vecina Maria.

Toți știau deja. Toți mă priveau ca pe o ciudată, ca pe o mamă ratată. M-am închis în casă și am început să evit oamenii.

Într-o seară, când credeam că nu mai pot duce povara asta, am primit un mesaj de la Monica: „Nu vreau scandal la nuntă. Te rog să respecți dorința mea.”

Atunci am înțeles că nu era vorba doar despre rușine sau despre certurile noastre. Era ceva mai adânc. Am sunat-o pe prietena ei cea mai bună, Laura.

— Laura, te rog… Spune-mi adevărul. De ce nu mă vrea Monica la nuntă?

Laura a tăcut câteva secunde.

— Nu știu dacă ar trebui să-ți spun… Dar cred că meriți să știi. Monica a aflat anul trecut că tu ai vrut să divorțezi de Sorin când ea era mică. Că ai vrut s-o iei și s-o duci la București, departe de tatăl ei și de toată familia. A găsit niște scrisori vechi… A simțit că toată copilăria ei a fost o minciună.

Am simțit cum mi se taie respirația. Scrisorile acelea… Le scrisesem într-o perioadă grea, când Sorin pierduse serviciul și eu eram disperată. Dar nu le trimisesem niciodată! Le ascunsesem într-un sertar pe care credeam că nimeni nu-l va deschide vreodată.

— Laura… eu n-am vrut niciodată să-i fac rău Monicăi! Am vrut doar… să supraviețuim!

— Știu… Dar ea vede altfel lucrurile acum. Se simte trădată.

Am închis telefonul și am izbucnit în plâns. Toate deciziile mele greșite, toate secretele ascunse sub preș au ieșit acum la suprafață și m-au lovit ca un bumerang.

Nunta Monicăi a avut loc fără mine. Am privit pozele pe Facebook: Monica zâmbea larg lângă soțul ei, părinții lui o îmbrățișau ca pe propria lor fiică. Sorin părea împietrit lângă ea, dar nimeni nu părea să observe lipsa mea.

În seara aceea am stat singură în bucătărie și m-am întrebat: Oare există iertare pentru mamele care au greșit? Oare copiii noștri ne pot înțelege vreodată cu adevărat motivele? Sau suntem condamnați să plătim pentru greșelile trecutului până la sfârșitul vieții?