„Nu vreau să trăiesc aici!” – Cum soacra mea a distrus liniștea familiei noastre

— Nu vreau să trăiesc aici! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce mă sprijineam de chiuveta rece din bucătăria nouă. Mirosea a var proaspăt și a mobilă ieftină, iar geamurile abia lăsau lumina să pătrundă. Soțul meu, Radu, stătea cu spatele la mine, încercând să-și ascundă frustrarea.

— Nu mai începe iar, Irina. E casa noastră acum. Trebuie să ne obișnuim.

— A noastră? Sau a mamei tale? am replicat, simțind cum lacrimile îmi ard ochii. Pentru că eu nu am avut niciun cuvânt de spus!

Radu a oftat adânc și a ieșit din bucătărie, lăsându-mă singură cu gândurile mele. M-am așezat pe scaunul șubred și am privit pe fereastră spre curtea mică, unde soacra mea, doamna Viorica, inspecta tufele de trandafiri ca și cum ar fi fost regina acestui regat de beton și praf.

Totul a început cu un an în urmă, când locuiam într-un apartament mic din centrul Ploieștiului. Era aglomerat, dar era al nostru. Îmi plăcea să aud tramvaiele dimineața și să simt forfota orașului. Dar Viorica nu suporta „zgomotul” și „mizeria” orașului. În fiecare duminică, la masă, repeta aceeași placă:

— Un copil nu poate crește sănătos între betoane! Trebuie să vă luați casă la curte, la marginea orașului. Am găsit eu una bună la Ghighiu.

Radu tăcea sau dădea din cap aprobator. Eu încercam să schimb subiectul, dar simțeam cum presiunea crește. Când am rămas însărcinată, Viorica a venit cu actele deja pregătite:

— Am vorbit cu proprietarii. E o ocazie rară! Trebuie doar să semnați.

Am protestat, dar Radu m-a tras deoparte:

— E pentru binele nostru. Mama are dreptate. O să fie mai bine pentru copil.

Am cedat. Am semnat fără tragere de inimă și am început mutarea. Din prima zi, am simțit că nu aparțin acelui loc. Strada era pustie, vecinii ne priveau ciudat, iar Viorica venea zilnic „să ne ajute”. De fapt, inspecta fiecare colțișor și comenta orice decizie luam.

— De ce ai pus perdelele astea? Nu se potrivesc cu mobila! — îmi spunea ea, ridicând din sprâncene.

— Pentru că îmi plac mie! — răspundeam printre dinți.

Radu se retrăgea mereu în biroul improvizat din garaj sau pleca la serviciu mai devreme. Eu rămâneam singură cu bebelușul și cu Viorica, care părea că vrea să conducă totul: ce gătesc, când spăl hainele, cum îmbrac copilul.

Într-o seară, după ce Viorica a plecat bombănind că nu i-am dat voie să-i taie părul fetiței mele „ca să crească mai des”, am izbucnit:

— Radu, nu mai pot! Simt că nu mai sunt stăpână pe viața mea!

El s-a uitat la mine obosit:

— Ce vrei să fac? E mama mea…

— Dar eu cine sunt? Nu contez deloc?

A urmat o tăcere apăsătoare. În zilele următoare, certurile au devenit tot mai dese. Orice discuție despre casă sau despre copil se transforma într-o luptă între mine și Viorica, cu Radu prins la mijloc ca un copil speriat.

Într-o dimineață ploioasă de toamnă, am găsit-o pe Viorica în bucătăria mea, făcând ordine prin dulapuri.

— Ce cauți aici la 7 dimineața?

— Am venit să vă ajut. Se vede că nu te descurci prea bine…

Am simțit cum mi se taie respirația. Am ieșit afară și am plâns în ploaie ca un copil pierdut. M-am întrebat dacă nu cumva am greșit totul: dacă nu cumva eu sunt problema.

Dar apoi mi-am amintit cine eram înainte: o femeie independentă, cu vise și planuri. Acum eram o umbră care trăia după regulile altcuiva.

Într-o seară, după ce fetița noastră adormise, l-am privit pe Radu lung:

— Dacă ar fi să alegi între mine și mama ta… pe cine ai alege?

A tăcut mult timp. Prea mult timp.

— Nu pot să aleg… — a șoptit el.

Atunci am știut că ceva s-a rupt iremediabil între noi.

De atunci, fiecare zi e o luptă surdă: pentru spațiul meu, pentru liniștea mea, pentru familia mea. M-am gândit de multe ori să plec, dar mă opresc mereu la gândul copilului nostru. Merită ea să crească într-o casă plină de tensiune?

Uneori mă uit în oglindă și nu mă mai recunosc. Mă întreb dacă mai există cale de întoarcere sau dacă trebuie să-mi găsesc curajul să plec și să-mi recuperez viața.

Oare câte femei trăiesc povestea mea? Câte dintre noi renunță la ele însele pentru liniștea aparentă a familiei? Și cât timp putem trăi cu sufletul strâns între compromisuri și speranțe?