„Nu vreau să vii la nunta mea”: Durerea unei mame respinse de propria fiică

— Nu vreau să vii la nunta mea, mamă. Vocea Mirunei era calmă, aproape rece, ca și cum ar fi vorbit despre vreme. Mă uitam la ea, cu mâinile strânse pe marginea mesei din bucătărie, încercând să-mi controlez tremurul. Fiecare cuvânt al ei era o lovitură pe care nu o anticipasem, deși, undeva în adâncul sufletului, știam că relația noastră ajunsese la un punct de cotitură.

— Miruna, te rog… nu înțeleg. Cum să nu vrei să fiu acolo, la cea mai importantă zi din viața ta? Glasul mi se frângea, iar ochii mi se umpleau de lacrimi. Am crescut-o singură, după ce tatăl ei, Doru, ne-a părăsit când avea doar șapte ani. Am muncit nopți întregi la fabrica de confecții, am renunțat la visele mele, la liniștea mea, doar ca să nu-i lipsească nimic. Și totuși, acum, când ar fi trebuit să culeg roadele sacrificiilor mele, mă simțeam mai străină ca niciodată.

Miruna s-a ridicat de la masă, și-a strâns geanta și, fără să mă privească, a spus:

— Nu vreau să stricăm ziua aceea. Știi bine că nu ne înțelegem. Nu vreau să simt presiunea ta, privirile tale, judecata ta. E alegerea mea, mamă.

Am rămas singură, cu sunetul ușii trântite răsunând în apartamentul nostru mic din cartierul Titan. M-am prăbușit pe scaun și am plâns în hohote, ca atunci când am aflat că Doru are altă familie. Atunci am jurat că nu voi lăsa pe nimeni să-mi rănească fata. Dar, iată, rana cea mai adâncă venea chiar de la ea.

În zilele care au urmat, am încercat să-mi găsesc liniștea în rutina zilnică. Am mers la piață, am gătit, am spălat rufe, dar fiecare gest era însoțit de un gol imens. Vecina mea, tanti Viorica, m-a găsit într-o zi plângând pe banca din fața blocului.

— Ce-ai pățit, Marioara? Nu te-am mai văzut așa de abătută de când a plecat Doru.

I-am povestit totul, cu lacrimi și suspine, iar ea m-a strâns la piept ca pe o soră.

— Copiii, Marioaro, nu știu cât doare inima unei mame. Dar poate că și tu ai greșit undeva. Poate ai fost prea aspră, prea protectoare.

M-am gândit la cuvintele ei toată noaptea. Am rememorat certurile cu Miruna, reproșurile mele legate de prietenii ei, de notele de la școală, de hainele prea scurte sau de băiatul acela, Vlad, pe care nu l-am suportat niciodată. Poate că am vrut să o protejez, dar am sufocat-o cu grijile mele. Poate că, în încercarea de a-i oferi totul, am uitat să-i dau libertatea de a greși.

Într-o seară, am găsit curajul să-i scriu un mesaj. „Miruna, știu că am greșit. Poate am fost prea dură, poate am spus lucruri pe care nu le meritai. Dar te iubesc și aș vrea să fiu lângă tine, măcar pentru o clipă, în ziua nunții tale.” Am așteptat răspunsul ca pe o sentință. A doua zi, mi-a scris sec: „Nu e momentul, mamă. Te rog să respecți dorința mea.”

Am simțit că mă sufoc. Am început să evit oamenii, să nu mai răspund la telefon, să nu mai ies din casă. Singura mea alinare era nepotul meu, Radu, fiul surorii mele, care venea din când în când să mă vadă.

— Mătușă Marioara, nu poți să lași lucrurile așa. Miruna are nevoie de tine, chiar dacă nu recunoaște. Poate ar trebui să vorbești cu Vlad, să vezi ce se întâmplă cu adevărat.

Am ezitat, dar într-o zi am sunat la ușa Mirunei. Mi-a deschis Vlad, cu o privire obosită.

— Bună ziua, doamnă Marioara. Miruna nu e acasă, dar dacă vreți să vorbim…

Am intrat și am stat la masă, ca doi străini care nu știu de unde să înceapă. Vlad a oftat și a spus:

— Știți, Miruna vă iubește. Dar simte că nu o acceptați așa cum e. Că mereu trebuie să demonstreze ceva. Că nu e niciodată destul de bună pentru dumneavoastră.

Am simțit cum mă strânge inima. Oare chiar așa am fost? Oare am pus pe umerii ei poveri pe care nu trebuia să le poarte?

— Vlad, tot ce am făcut, am făcut din dragoste. Dar poate nu am știut să arăt asta. Poate am greșit mult.

El a dat din cap, cu înțelegere.

— Poate ar trebui să-i spuneți asta. Să-i spuneți că o iubiți, fără condiții.

Am plecat de acolo cu sufletul și mai greu. În noaptea aceea, am scris o scrisoare lungă, în care i-am povestit Mirunei despre temerile mele, despre singurătate, despre cât de mult mi-a lipsit sprijinul ei. Am pus scrisoarea în cutia poștală și am așteptat. Zilele au trecut, apoi săptămânile. Nunta s-a apropiat, iar eu nu am primit niciun semn.

În ziua nunții, am stat singură în bucătărie, cu rochia pe care o cumpărasem special pentru eveniment. Am ascultat muzica de la restaurantul din apropiere și am plâns. M-am uitat la pozele cu Miruna mică, la desenele ei, la scrisorile pe care mi le lăsa pe frigider când era copil. Am simțit că am pierdut totul.

Spre seară, cineva a bătut la ușă. Era Radu, cu un buchet de flori.

— Mătușă, Miruna mi-a spus să-ți aduc asta. Și să-ți spun că are nevoie de timp. Dar că te iubește.

Am izbucnit în plâns, dar pentru prima dată am simțit o urmă de speranță. Poate că nu e totul pierdut. Poate că, într-o zi, Miruna va înțelege cât de greu e să fii mamă. Sau poate că eu trebuie să învăț să iubesc fără să cer nimic în schimb.

Mă întreb: oare câte mame trăiesc aceeași durere, în tăcere? Oare cât de mult trebuie să suferim până învățăm să ne iertăm unii pe alții?