„Numele Ei Era Andreea, Ea Era Fosta Lui Colegă”: Cu Doar Câteva Ore Înainte de Cina Noastră Aniversară, Soțul Meu M-a Sunat și Mi-a Spus Că Trebuie Să Vorbim

Când ești tânăr și fără teamă de viitor, uneori acționezi nesăbuit și impulsiv. Nu te gândești la consecințe, mai ales în viața personală. Te comporți de parcă tinerețea va dura pentru totdeauna. Acesta nu este începutul unei prelegeri plictisitoare despre cum să nu te comporți. Sunt doar gândurile mele zgomotoase, mai ales că am experiență. Acum am 35 de ani și am învățat că viața are un mod de a te ajunge din urmă.

Era o zi răcoroasă de toamnă în București și mă agitam prin apartamentul nostru, pregătindu-mă pentru cina noastră aniversară de zece ani de căsnicie. Soțul meu, Mihai, promisese să vină acasă devreme ca să sărbătorim acest moment important împreună. Petrecusem ore întregi planificând seara perfectă—vinul nostru preferat, o masă delicioasă gătită acasă și o listă de melodii care marcau călătoria noastră împreună.

Tocmai când puneam ultimele retușuri la aranjamentul mesei, telefonul a sunat. Era Mihai. Vocea lui suna tensionată, aproape distantă.

„Hei, trebuie să vorbim,” a spus el.

Inima mi-a căzut. Aceste patru cuvinte nu sunt niciodată un semn bun. „Ce s-a întâmplat?” am întrebat, încercând să-mi păstrez vocea stabilă.

„Poți să mă întâlnești în parc? E important,” a răspuns el.

Mi-am luat haina și am plecat, mintea mea alergând cu posibilități. Când am ajuns în parc, l-am văzut stând pe o bancă, privind în pământ. S-a uitat în sus când m-am apropiat, ochii lui plini de o emoție pe care nu o puteam identifica.

„Ce se întâmplă, Mihai?” am întrebat, așezându-mă lângă el.

A tras adânc aer în piept. „Numele ei este Andreea. Ea era colega mea la locul de muncă anterior.”

Am simțit un nod în stomac. „Și?”

„Ne vedem de șase luni,” a mărturisit el, vocea abia auzită.

Simțeam că pământul mi-a fost smuls de sub picioare. „De ce îmi spui asta acum?” am reușit să întreb, vocea tremurând.

„Pentru că este însărcinată,” a spus el, lacrimile umplându-i ochii.

Nu-mi venea să cred ce auzeam. Viața noastră perfectă, planurile noastre pentru viitor—totul distrus într-o clipită. M-am ridicat, incapabilă să-l mai privesc.

„Am nevoie de timp să mă gândesc,” am spus, plecând fără alt cuvânt.

Zilele care au urmat au fost un vârtej de durere și confuzie. M-am mutat în apartamentul unei prietene în timp ce încercam să înțeleg totul. Mihai suna și trimitea mesaje constant, cerând iertare, dar nu puteam să-i răspund.

Într-o seară, pe când stăteam singură în noua mea locuință temporară, am primit un mesaj de la Andreea. Voia să ne întâlnim și să discutăm lucrurile. Împotriva judecății mele mai bune, am acceptat.

Ne-am întâlnit la o cafenea mică din centrul orașului. Era mai tânără decât mine, probabil la sfârșitul anilor douăzeci, cu un aer de nervozitate.

„Îmi pare rău,” a început ea, vocea tremurând. „Nu știam că este căsătorit la început.”

„Asta nu schimbă nimic,” am răspuns rece.

„Știu,” a spus ea, lacrimile curgându-i pe față. „Dar păstrez copilul.”

Am simțit un val de furie și tristețe peste mine. „Fă ce vrei,” am spus, ridicându-mă să plec.

Pe măsură ce ieșeam din cafenea, mi-am dat seama că viața mea nu va mai fi niciodată la fel. Visele pe care le aveam pentru viitorul nostru erau dispărute, înlocuite de o realitate dureroasă.

În cele din urmă, eu și Mihai am divorțat. El s-a mutat cu Andreea pentru a o sprijini pe ea și pe copilul lor. Cât despre mine, m-am concentrat pe reconstruirea vieții mele zi după zi. Nu a fost ușor, dar a fost necesar.

Viața are un mod de a-ți preda lecții când te aștepți mai puțin. Și uneori, aceste lecții vin cu un preț greu.