Nunta care ne-a rupt familia: Povestea mea ca mamă între datorie și dezamăgire

— Nu pot să cred, mamă! Cum să-mi dai doar atât? Ai văzut ce nuntă a avut Roxana? Părinții ei au pus deoparte bani de când era mică!

Cuvintele fiicei mele, Ana, mi-au răsunat în urechi ca un ecou dureros. Era seara dinaintea nunții ei, iar în bucătăria noastră mică din Ploiești, printre farfurii nespălate și cutii cu decorațiuni, stăteam față în față cu copilul pe care l-am crescut cu atâta dragoste. Îmi tremurau mâinile pe cana de ceai, încercând să-mi adun gândurile. Soțul meu, Viorel, se retrăsese în sufragerie, incapabil să suporte tensiunea.

— Ana, am plătit tot: restaurantul, rochia, fotograful, chiar și luna de miere! Ce ai vrea să mai facem?

— Să-mi dați bani de cheltuială! Să nu mă fac de râs în fața socrilor! Ethan a pus doar pentru verighete, iar părinții lui nici măcar nu vin la nuntă…

Am simțit cum mi se strânge inima. Ani de zile am strâns fiecare leu, am renunțat la vacanțe, la haine noi, la orice bucurie măruntă. Totul pentru ziua asta. Și acum, în loc de recunoștință, primesc reproșuri.

— Nu e corect, Ana. Știi bine cât ne-am chinuit. Tatăl tău a muncit peste program la combinat, eu am făcut meditații cu copiii vecinilor… Tot ce avem e aici, în nunta ta.

Ana a oftat teatral și a dat ochii peste cap.

— Nu înțelegi! Toată lumea o să creadă că nu vă pasă de mine. Că nu mă iubiți destul!

Am simțit că mă prăbușesc. Cum putea să spună asta? Am crescut-o singură aproape jumătate din viață, după ce Viorel a avut accidentul și a stat luni întregi în spital. Am renunțat la tot pentru ea. Și acum…

— Ana, dragostea nu se măsoară în bani. Niciodată n-am vrut să te simți mai prejos decât alții. Dar nu putem să ne vindem casa pentru niște aparențe!

A izbucnit în plâns și a fugit în camera ei. Ușa trântită a răsunat ca o sentință.

M-am prăbușit pe scaun și am început să plâng în hohote. Viorel a venit lângă mine și m-a luat în brațe.

— Las-o, Mariana… O să-i treacă. E stresată cu nunta.

— Dar dacă nu-i trece? Dacă o pierdem?

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile făcute: la zilele când mergeam cu Ana la școală pe jos ca să economisim banii de autobuz; la serile când îi coseam rochițe din resturi de materiale; la Crăciunurile când îi cumpăram o singură jucărie și îi spuneam că Moșul are mulți copii de bucurat.

A doua zi a fost un haos total. Ana nu vorbea cu noi decât monosilabic. Ethan părea stânjenit, dar nu intervenea niciodată în discuțiile noastre. Mama lui Ana, adică eu, eram invizibilă.

La restaurant, totul era ca-n povești: flori albe peste tot, lumini calde, muzică live. Invitații se minunau de eleganța decorului. Dar eu vedeam doar privirea rece a fiicei mele.

La un moment dat, m-am apropiat de ea să-i aranjez voalul.

— Lasă-mă, mamă! Nu vreau să stric machiajul.

M-am retras rușinată. O mătușă de-a lui Ethan m-a întrebat:

— Mariana, dar voi chiar ați plătit tot? Că am auzit că părinții mirelui n-au contribuit deloc…

Am zâmbit forțat.

— Da… totul e din partea noastră.

Seara a trecut ca prin vis. La final, când invitații au plecat și am rămas doar noi cu Ana și Ethan, am încercat să vorbesc cu ea.

— Ana… te rog să mă ierți dacă te-am dezamăgit. Am făcut tot ce am putut.

Ea s-a uitat la mine cu ochii roșii de oboseală.

— Poate că ai făcut tot ce-ai putut tu… dar nu e destul pentru lumea asta.

Am simțit că mi se rupe sufletul. Am plecat acasă cu Viorel fără să mai spun nimic.

Au trecut luni de atunci. Ana nu ne-a mai vizitat decât o dată, în grabă. Ne-a spus că are mult de lucru la serviciu și că Ethan vrea să-și cumpere o mașină nouă. Nici vorbă de mulțumiri sau recunoștință.

Într-o seară, Viorel mi-a spus:

— Poate că noi suntem de vină… Poate am răsfățat-o prea mult.

Nu știu ce să cred. Oare unde am greșit? Oare dragostea noastră n-a fost destul de vizibilă? Sau banii chiar contează mai mult decât sufletul?

Mă uit la pozele de la nuntă și văd doi părinți obosiți, dar fericiți că și-au împlinit datoria. Și o fată frumoasă, dar nemulțumită.

Poate că timpul va vindeca rănile astea. Sau poate nu.

Voi ce credeți? Chiar contează atât de mult banii într-o familie? Unde se termină datoria unui părinte și unde începe recunoștința unui copil?