Nunta fără familie: Povestea unei alegeri dureroase

— Nu pot să cred că fata mea se mărită cu el! a tunat vocea tatălui meu, răsunând prin ușa întredeschisă a sufrageriei. Am încremenit pe hol, cu buchetul de flori în mână, inima bătându-mi nebunește. Mama încerca să-l liniștească, dar el continua: — E o rușine pentru familia noastră! Cum să te măriți cu un băiat fără avere, fără nume? Ce-o să zică lumea?

Am simțit cum mi se taie picioarele. Toată copilăria mea, am trăit cu teama de a nu-i dezamăgi pe ai mei. Tata, Ion, era un om sever, muncitor la combinatul chimic, obișnuit să-și impună voința. Mama, Elena, mereu între două focuri, încerca să ne țină aproape, dar rareori avea curajul să-l contrazică. Eu, Adina, eram singura lor fată și, deși am avut mereu rezultate bune la școală și am terminat facultatea la București, nu am reușit niciodată să-i câștig cu adevărat respectul.

Când l-am cunoscut pe Vlad, viața mea s-a luminat. Era blând, muncitor și mă iubea sincer. Nu avea avere, dar avea suflet. Ne-am logodit după doi ani de relație și am decis să facem nunta acasă, la Pitești, cu toată familia. Am visat mereu la o nuntă mare, cu părinții mândri lângă mine.

Dar acum, ascultându-l pe tata cum mă desființa în fața mamei și a fratelui meu mai mic, Radu, simțeam că totul se prăbușește. — O să râdă toți vecinii de noi! Fata noastră se mărită cu un nimeni! Dacă nu era încăpățânată și nu pleca la București, poate găsea și ea un băiat bun din oraș!

M-am retras încet spre camera mea. Am închis ușa și am început să plâng în hohote. Vlad m-a sunat chiar atunci. — Ce s-a întâmplat, iubito? Vocea lui caldă m-a făcut să izbucnesc și mai tare.

— Tata… nu mă vrea la nunta asta. Nu te vrea nici pe tine. Spune că ești un nimeni și că îi fac rușine familiei.

— Adina, știam că nu mă place prea mult… dar credeam că o să treacă peste. Dacă vrei, putem amâna totul.

— Nu! Nu vreau să amân nimic! Vreau doar… Vreau ca ziua asta să fie despre noi, nu despre orgoliile lui.

Noaptea aceea n-am dormit deloc. M-am gândit la toate sacrificiile pe care le-am făcut pentru ai mei: cum am renunțat la burse ca să pot veni acasă mai des, cum am acceptat mereu să fiu „fata bună” care nu iese din cuvântul lor. Dar acum? Acum era rândul meu să aleg pentru mine.

A doua zi dimineață, am coborât la masă cu ochii umflați de plâns. Tata citea ziarul, mama pregătea cafeaua. — Bună dimineața… am spus încet.

Nimeni nu mi-a răspuns. Radu s-a uitat la mine cu milă. Am inspirat adânc și am spus:

— Am auzit ce ați vorbit aseară. Și vreau să știți că nu mai vreau ca voi să veniți la nunta mea.

Tata a ridicat privirea din ziar, uluit:

— Ce-ai spus?

— Ați auzit bine. Dacă vă e rușine cu mine și cu omul pe care îl iubesc, atunci nu aveți ce căuta acolo.

Mama a început să plângă încet. Tata s-a ridicat brusc:

— Adina! Nu vorbi așa cu noi! Suntem părinții tăi!

— Și eu sunt fiica voastră! Dar nu mai pot trăi sub umbra rușinii voastre. Vreau să fiu fericită!

A urmat o tăcere grea. Radu a încercat să intervină:

— Adina, poate tata n-a vrut să spună chiar așa…

— Ba da, Radu! A spus exact ce simte!

Am ieșit din casă tremurând toată. M-am dus direct la Vlad și i-am povestit totul. El m-a strâns în brațe:

— Ești sigură că vrei asta? O să doară…

— Nu mai pot altfel. Vreau ca nunta noastră să fie despre iubire, nu despre compromisuri.

Pregătirile pentru nuntă au continuat fără familia mea. Prietenii mei din București au venit imediat în ajutor: Irina mi-a adus rochia de mireasă, Sorin s-a ocupat de muzică, iar colega mea de birou, Mihaela, a făcut invitațiile. Vlad era mereu lângă mine, încercând să-mi aline durerea.

Cu o zi înainte de nuntă, mama m-a sunat plângând:

— Adina… te rog… lasă-ne să venim! Tata e încăpățânat, dar eu nu pot lipsi de la nunta fetei mele!

— Mamă… dacă vii doar ca să nu fie scandal în familie sau ca să-l mulțumești pe tata… mai bine nu veni deloc.

A doua zi am pășit spre altar cu inima frântă și totuși liberă. Vlad mă ținea de mână și îmi șoptea: — Ești cea mai frumoasă mireasă din lume.

În biserică erau doar prietenii mei adevărați și câțiva verișori care au avut curajul să sfideze familia. Am plâns la fiecare jurământ rostit și am simțit că fac ceea ce trebuie pentru sufletul meu.

După nuntă, tata nu mi-a mai vorbit luni întregi. Mama îmi trimitea mesaje scurte: „Sper că ești bine.” Radu mi-a scris: „Mi-e dor de tine.” Dar eu știam că am făcut alegerea corectă pentru mine și pentru viitorul meu.

Uneori mă întreb: Oare am fost prea dură? Oare merită fericirea mea prețul ruperii de familie? Sau poate tocmai asta înseamnă maturizarea: să ai curajul să-ți trăiești viața după propriile reguli?

Voi ce ați fi făcut în locul meu?