Nunta fără mamă vitregă: Povestea unei alegeri care a rupt o familie

— Nu vreau să vină la nuntă. Am spus-o clar, tata! vocea Irinei tremura, dar privirea ei era de o răceală pe care nu i-o mai văzusem niciodată. Stătea în picioare, cu mâinile încrucișate, în mijlocul sufrageriei noastre, iar eu mă simțeam ca un străin în propria casă.

— Irina, Mariana te-a crescut de la opt ani. A fost lângă tine când mama ta a dispărut din viața ta. Nu poți să faci asta, nu e drept!, am izbucnit, încercând să-mi stăpânesc furia. Dar ea s-a întors cu spatele și a început să-și strângă lucrurile pentru repetiția de la biserică.

Nu știu când s-a rupt totul între noi. Poate atunci când am acceptat să-i las mamei ei casa după divorț, deși legea îmi dădea dreptul la jumătate. Am vrut să-i fie Irinei bine, să nu simtă că pierde totul. Dar fosta mea soție, Camelia, s-a recăsătorit repede și a făcut un alt copil. Irina era mereu pe locul doi acolo. Am văzut-o cum se stinge încet, cum devine tot mai tăcută și mai retrasă. Atunci am luat-o la mine.

Mariana a primit-o cu brațele deschise. Nu a fost ușor — nici pentru ea, nici pentru Irina. Dar a făcut tot ce a putut: i-a cumpărat haine noi, au gătit împreună, au râs, au plâns. Îmi amintesc serile când le auzeam chicotind în bucătărie sau când Mariana îi citea povești înainte de culcare. Am crezut că suntem o familie adevărată.

Dar acum, cu doar două săptămâni înainte de nuntă, Irina refuza să o invite pe Mariana. Nici măcar nu voia să audă de asta.

— E nunta mea! Nu vreau să mă prefac că suntem o familie fericită când nu suntem!, mi-a spus într-o seară, cu ochii plini de lacrimi.

— Dar ce s-a întâmplat? Ce ți-a făcut Mariana?

— Nimic! Tocmai asta e! N-a fost niciodată mama mea! A încercat prea mult să fie perfectă. Eu voiam doar… voiam doar să mă lase în pace uneori.

Am rămas fără cuvinte. M-am simțit ca un prost — ca un tată care n-a înțeles niciodată ce simte cu adevărat copilul lui.

În noaptea aceea, am stat până târziu cu Mariana la masă. Ea tăcea și își frământa mâinile.

— Las-o, Mihai. Dacă nu mă vrea acolo, nu mă duc. E ziua ei… Poate că n-am știut niciodată cum să fiu mamă pentru ea.

— Nu e corect! Ai făcut tot ce ai putut!

— Poate că tocmai asta a fost greșeala mea… Poate că trebuia să o las să sufere, să nu încerc să-i umplu golul lăsat de Camelia.

M-am simțit neputincios. A doua zi am sunat-o pe Camelia. Nu vorbisem de ani de zile altfel decât strict despre Irina.

— Camelia, trebuie să vii la noi. S-a întâmplat ceva grav.

A venit fără prea multe întrebări. Când a intrat în casă, Irina s-a luminat la față ca un copil mic. Am simțit un junghi în inimă.

— Ce se întâmplă, puiule? De ce nu vrei să vină Mariana la nuntă?

Irina a izbucnit în plâns și s-a aruncat în brațele mamei ei.

— Pentru că nu e mama mea! Pentru că tu ai plecat și m-ai lăsat cu străini! Pentru că nimeni nu m-a întrebat vreodată ce vreau eu!

Camelia a rămas blocată câteva secunde. Apoi a început să plângă și ea.

— Iartă-mă… Iartă-mă că te-am lăsat… Am crezut că-ți va fi mai bine cu tatăl tău… Eu eram pierdută atunci…

Am privit scena aceea ca pe un film stricat. Două femei care se cereau iertare una alteia pentru greșeli vechi de ani de zile. Iar eu eram acolo, incapabil să fac ceva.

După ce Camelia a plecat, Irina a venit la mine în cameră.

— Tata… O să vin la nuntă doar tu și mama. Mariana… poate vine la cununia civilă, dacă vrea.

Am simțit cum mi se rupe sufletul pentru a doua oară în două zile.

— Irina… Mariana te iubește ca pe copilul ei. Nu poți să-i ceri să stea pe margine după tot ce a făcut pentru tine…

— Nu pot altfel! Nu pot! striga ea printre suspine.

Nunta a fost frumoasă — pentru ceilalți. Pentru mine a fost un coșmar tăcut. Mariana a rămas acasă, singură, cu rochia pregătită pe pat și ochii roșii de plâns. După petrecere, am găsit-o citind o carte veche de povești — aceeași din care îi citea Irinei când era mică.

— Ai făcut tot ce ai putut, i-am spus încercând să o mângâi.

— Poate că uneori dragostea nu e suficientă… Poate că unele răni nu se vindecă niciodată…

Acum stau singur în bucătărie și mă întreb: unde am greșit? Cum poți repara ceva ce s-a rupt atât de adânc? Oare dragostea necondiționată chiar poate vindeca orice rană sau unele goluri rămân mereu goale?