Nunta la care nu am fost invitată: Povestea unei mame vitrege

— Nu pot să cred, Sorin! Nu pot să cred că Maria nu m-a invitat la nuntă! am izbucnit, cu vocea tremurândă, ținând în mână invitația pe care o primise doar el. Mă uitam la soțul meu, iar ochii lui evitau privirea mea. Se făcea că citește ceva pe telefon, dar știam că și pe el îl doare.

— Poate… poate a fost o greșeală, a murmurat el, dar nici el nu credea ce spune.

Am simțit cum mi se strânge inima. Am crescut-o pe Maria de la șase ani, după ce mama ei, Camelia, a plecat cu alt bărbat în Italia. Eu eram tânără atunci, abia trecusem de treizeci de ani, și nu aveam copii. Când Sorin mi-a spus că are o fetiță și că fosta lui soție nu vrea să mai audă de ea, am simțit că e un semn. Am luat-o pe Maria în brațe din prima zi și am iubit-o ca pe copilul meu.

Nu a fost ușor. Maria era tăcută, speriată, se ascundea după uși și plângea noaptea. Îi citeam povești, îi făceam codițe dimineața și îi puneam pachețel pentru școală. La serbări eram mereu acolo, chiar dacă ceilalți părinți mă priveau ciudat: „Aia e mama vitregă”, șușoteau. Dar nu-mi păsa. Pentru mine era copilul meu.

Au trecut anii și Maria a crescut. La 16 ani a început să vorbească din nou cu Camelia, care între timp se întorsese din Italia cu un alt bărbat și doi copii mici. M-a durut, dar am încercat să fiu înțelegătoare. „E mama ta”, îi spuneam. „E normal să vrei să o vezi.” Dar ceva s-a schimbat atunci. Maria a început să mă evite, să răspundă scurt la întrebări, să stea mai mult la telefon cu Camelia.

Într-o seară, când avea 18 ani, am auzit-o vorbind cu cineva la telefon:

— Nu știu… Nu simt că e mama mea. Da, m-a crescut, dar… nu e la fel.

M-am retras în camera mea și am plâns până dimineața. Dar nu i-am spus nimic. Am continuat să-i gătesc mâncarea preferată, să-i spăl hainele, să-i dau bani de buzunar când avea nevoie.

Apoi a venit facultatea. Maria a plecat la București și ne vedeam tot mai rar. De fiecare dată când venea acasă, aducea cu ea un aer străin. Vorbea despre „familia ei adevărată”, despre frații vitregi din partea Cameliei. Eu eram doar „Lidia”. Nu mai eram „mama”.

Când l-a cunoscut pe Vlad, am sperat că poate lucrurile se vor schimba. L-am primit cu brațele deschise, i-am făcut sarmale și prăjituri când au venit la noi. Îmi imaginam cum va fi nunta ei: eu lângă ea la rochie, eu plângând de fericire când o văd mireasă.

Dar invitația nu a venit niciodată. În schimb, într-o zi de aprilie, Sorin a primit un plic elegant. Pe el scria doar numele lui. Am deschis plicul cu mâinile tremurânde și am citit: „Vă invităm cu drag la nunta noastră…” Numele meu nu era nicăieri.

— Poate… poate nu a vrut să te pună într-o situație dificilă cu Camelia, a încercat Sorin să mă liniștească.

— Sau poate nu m-a considerat niciodată mama ei… am șoptit eu.

În zilele următoare am încercat să o sun pe Maria. Nu mi-a răspuns niciodată. I-am scris un mesaj lung:

„Maria, nu vreau să te supăr sau să te cert. Vreau doar să știu dacă am greșit cu ceva. Te-am iubit ca pe copilul meu și mi-aș fi dorit să fiu lângă tine în ziua nunții tale.”

Răspunsul a venit după două zile:

„Lidia, îți mulțumesc pentru tot ce ai făcut pentru mine. Dar ziua asta e despre familia mea adevărată. Sper să înțelegi.”

Am simțit cum mi se rupe sufletul în două. Ce înseamnă „familia adevărată”? Eu ce am fost pentru ea? O umbră? O bonă?

În ziua nunții am stat singură acasă. Sorin s-a dus la nuntă; nu l-am putut opri. Seara târziu s-a întors obosit și abătut.

— A fost frumos… Camelia a stat lângă ea tot timpul… Vlad e băiat bun… a spus el încet.

Nu l-am întrebat nimic. Am mers la culcare și am plâns iar până dimineața.

Zilele au trecut greu. Prietenele mă sunau să mă întrebe de ce nu am fost la nuntă; rudele șușoteau pe la colțuri. „Așa sunt copiii din ziua de azi”, spunea mătușa Ileana la telefon. Dar eu știam că nu e doar vina ei.

Poate că am greșit undeva. Poate că nu am știut să fiu mamă adevărată pentru Maria. Poate că sângele e mai puternic decât orice iubire sau sacrificiu.

Dar mă întreb acum: oare câți dintre noi trăim cu inima frântă pentru copiii pe care i-am crescut ca ai noștri? Oare cât valorează dragostea unei mame vitrege în fața legăturii de sânge? Și cât de tare doare să fii uitat exact atunci când ai fi avut cea mai mare nevoie de recunoaștere?

Voi ce ați fi făcut în locul meu? Credeți că există iertare pentru astfel de răni sau rămânem mereu cu golul acesta în suflet?