„O Întâlnire Întâmplătoare la Librărie: O Conversație Unilaterală”

Era o după-amiază răcoroasă de toamnă când am decis să vizitez librăria locală, un loc care a fost mereu un sanctuar pentru mine. Mirosul de hârtie proaspătă și foșnetul liniștit al paginilor întoarse erau un confort pe care îl căutam adesea. În timp ce rătăceam printre rafturi, cu degetele atingând cotoarele nenumăratelor romane, am zărit neașteptat un chip cunoscut.

Acolo era ea, Andreea, vechea mea prietenă cu care împărțisem nenumărate ore discutând despre tot, de la cele mai recente bestselleruri la clasici. Fusesem odată inseparabile, prietenia noastră fiind forjată prin interese comune și respect reciproc. Dar în ultimul an, Andreea devenise o fantomă în viața mea. Convorbirile noastre telefonice regulate s-au redus la mesaje sporadice, iar întâlnirile noastre de weekend au devenit inexistente. Scuzele ei erau mereu aceleași: „Copleșită de muncă, poate data viitoare.”

Văzând-o acum, stând în secțiunea de ficțiune cu o carte în mână, mi-a adus un amestec de emoții. O parte din mine era încântată să o văd după atâta timp, dar o altă parte era reticentă. Oare va fi aceeași Andreea pe care o știam?

„Andreea!” am strigat, făcându-i cu mâna în timp ce mă apropiam de ea.

Și-a ridicat privirea, surpriza i-a trecut pe față înainte să se transforme într-un zâmbet. „Oh, salut! A trecut o veșnicie!” a exclamat ea, trăgându-mă într-o îmbrățișare rapidă.

Am schimbat amabilități și nu am putut să nu observ cât de puțin se schimbase. Părul ei era încă aranjat într-un mod chic fără efort, iar ochii ei încă străluceau cu același entuziasm. Dar pe măsură ce am început să vorbim, a devenit clar că ceva era diferit.

Andreea a început un monolog despre viața ei—noua ei slujbă, călătoriile recente și hobby-urile ei noi. Vorbea cu atâta pasiune încât era greu să intervin. La început am ascultat cu atenție, fiind cu adevărat interesată de ceea ce făcuse. Dar pe măsură ce minutele treceau, mi-am dat seama că nu mă întrebase nimic despre viața mea.

Am încercat să intervin cu actualizări despre propriile mele experiențe, dar fiecare încercare a fost întâmpinată cu un simplu dat din cap înainte ca ea să redirecționeze conversația înapoi la ea însăși. Era ca și cum ar fi susținut un spectacol solo, iar eu eram doar un membru al publicului.

Pe măsură ce continua să vorbească despre recenta ei călătorie în Europa și cum i-a schimbat perspectiva asupra vieții, am simțit un sentiment crescând de deconectare. Aceasta nu era Andreea pe care mi-o aminteam—prietena care asculta la fel de mult cât vorbea, care aprecia conversațiile noastre ca pe o stradă cu două sensuri.

După ceea ce părea o eternitate, a fost o scurtă pauză în monologul ei. Am profitat de ocazie pentru a menționa o promovare recentă la locul de muncă și cum a fost atât incitant cât și provocator. Dar înainte să pot aprofunda subiectul, ea a întrerupt cu o poveste despre propriile realizări profesionale.

Conversația a continuat în acest fel până când a devenit clar că Andreea nu era interesată să reaprindem prietenia noastră într-un mod semnificativ. Era mulțumită să vorbească despre ea însăși fără nicio considerație pentru ceea ce aveam eu de spus.

În cele din urmă, ne-am despărțit cu promisiuni de a „ne revedea curând,” deși știam în adâncul sufletului că era puțin probabil. Pe măsură ce părăseam librăria, am simțit un fior de tristețe pentru prietenia care a fost odată și realizarea că oamenii se pot schimba în moduri pe care nu le așteptăm.

În cele din urmă, întâlnirea noastră întâmplătoare a servit ca un memento că nu toate prieteniile rezistă testului timpului. Uneori oamenii se îndepărtează și este în regulă. Dar asta nu face pierderea mai puțin dureroasă.