O nuntă, un cadou și o familie destrămată: Povestea mea

— Nu pot să cred, Irina! Cum ai putut să accepți așa ceva? vocea lui Radu răsuna peste muzica veselă a nunții, tăind aerul ca o lamă. Oamenii se opriseră din dans, iar privirile tuturor se îndreptau spre noi, ca la un spectacol grotesc. Mâinile îmi tremurau pe buchetul de mireasă, iar inima îmi bătea nebunește.

— Radu, te rog, nu aici… încercam să-l liniștesc, dar el era deja prea departe de orice rațiune.

Totul începuse cu doar câteva ore înainte, când mama lui Vlad, soțul meu, ne-a înmânat solemn o cutie mică, elegantă. „Pentru voi, dragii mei”, spusese ea cu un zâmbet larg, dar ochii îi trădau o urmă de superioritate. Am deschis cutia împreună cu Vlad și am găsit înăuntru cheile unui apartament nou-nouț din centrul Bucureștiului. Un cadou incredibil, pe care nici nu visam să-l primim. Am simțit cum lumea mi se deschide în față, dar nu am apucat să mă bucur prea mult.

Radu, fratele meu mai mare, a privit scena cu ochii mijiți. El și soția lui, Simona, ne dăduseră un set de pahare de cristal și o sumă modestă de bani. Știam că nu-și permit mai mult; Radu lucra la o firmă mică de construcții, iar Simona era educatoare la grădiniță. Dar niciodată nu mi-a păsat de valoarea cadourilor — pentru mine conta doar prezența lor.

După ce invitații au început să comenteze pe la mese despre „norocul Irinei” și „generozitatea soacrei”, Radu a venit la mine cu fața roșie de furie.

— Deci pentru tine contează doar banii? Pentru asta te-ai măritat? Să primești apartamente și să-ți umpli viața de lucruri scumpe?

— Nu e adevărat! Nu am cerut nimic… am încercat să mă apăr, dar el nu m-a lăsat să termin.

— Să știi că nu toți avem norocul tău! Unii chiar muncesc pentru fiecare leu! Și tu… tu nici măcar nu te uiți la noi! Ai uitat cine te-a crescut?

Simona încerca să-l tragă de mânecă, rușinată de privirile celor din jur. Mama noastră plângea în tăcere la o masă din colț. Tata stătea cu capul plecat, incapabil să intervină.

— Radu, te rog… Nu e momentul… Vlad a încercat și el să calmeze spiritele, dar Radu s-a smuls din mâna Simonei și a ieșit val-vârtej din sală.

Am rămas împietrită. Muzica a pornit din nou, dar nimeni nu mai dansa cu adevărat. Toată lumea șușotea despre scandalul familiei noastre. M-am simțit mică și neînsemnată în rochia mea albă, ca o fetiță pierdută într-o lume prea mare.

Noaptea aceea s-a terminat fără zâmbete. Mama a plecat devreme, fără să mă îmbrățișeze. Tata mi-a spus doar: „Sper să fii fericită”, dar vocea lui era goală. Vlad a încercat să mă liniștească: „O să treacă, Irina. E doar un moment prost.” Dar eu știam că rana era mult mai adâncă.

Zilele care au urmat au fost un coșmar. Am încercat să-l sun pe Radu, dar nu mi-a răspuns niciodată. Simona mi-a scris un mesaj scurt: „Mai bine lasă-l să se liniștească.” Mama nu voia să vorbească despre subiect; doar ofta și spunea că „banii strică tot”.

M-am mutat cu Vlad în apartamentul nou, dar pereții reci și goi nu-mi aduceau nicio bucurie. În fiecare dimineață mă trezeam cu un nod în gât și mă întrebam dacă am greșit undeva. Poate ar fi trebuit să refuz cadoul? Poate ar fi trebuit să vorbesc mai mult cu Radu înainte de nuntă? Sau poate el pur și simplu nu putea accepta că viața mea mergea într-o altă direcție decât a lui?

Într-o seară ploioasă de toamnă, am găsit curajul să merg la el acasă. Simona mi-a deschis ușa cu ochii roșii de plâns.

— Nu e acasă… sau cel puțin nu vrea să fie pentru tine acum, mi-a spus ea trist.

Am lăsat pe masă o scrisoare în care i-am spus tot ce simțeam: cât îl iubesc, cât îmi lipsește și cât îmi doresc să fim din nou frați ca înainte. Nu am primit niciun răspuns.

Sărbătorile au venit și au trecut fără ca familia noastră să fie întreagă. Mama a refuzat invitația la masa de Crăciun la noi acasă; tata a venit singur și a stat tăcut tot timpul. Simona mi-a trimis o fotografie cu nepoțelul meu îmbrăcat în Moș Crăciun — dar Radu nu apărea nicăieri.

Au trecut luni întregi până când am primit un mesaj scurt: „Poate într-o zi o să înțelegi.” Atât. Nimic mai mult.

Acum stau la fereastra apartamentului nostru și privesc luminile orașului. M-am căsătorit cu omul pe care îl iubesc și am tot ce mi-am dorit material — dar sufletul meu e sfâșiat între două lumi care nu se mai întâlnesc.

Mă întreb: oare chiar banii pot distruge o familie? Sau orgoliul nostru e cel care sapă prăpăstii între oameni care ar trebui să se iubească necondiționat?

Poate voi găsi răspunsul într-o zi. Dar până atunci… voi reuși vreodată să-mi recuperez fratele?