O vară la soacră: Șapte zile care mi-au schimbat viața

— Nu așa se face, Ilinca! Cartofii trebuie tăiați mai subțire, altfel nu se prăjesc bine! — vocea soacrei mele, doamna Mariana, a răsunat în bucătăria mică, plină de abur și miros de ceapă prăjită. Era abia ora opt dimineața, iar eu, cu ochii încă umflați de somn, încercam să mă fac utilă, să arăt că pot fi o noră bună. Dar orice aș fi făcut, nu era niciodată destul. M-am oprit din tăiat, cu cuțitul suspendat deasupra tocătorului, și am simțit cum mi se strânge stomacul.

— Îmi pare rău, Mariana, așa făcea mama acasă… — am încercat să spun, dar ea m-a întrerupt cu un gest scurt din mână.

— Aici nu e ca la mama ta, aici facem lucrurile ca la mine! — a spus, cu un ton care nu lăsa loc de replică. Am simțit cum obrajii mi se înroșesc, nu doar de la căldura aragazului, ci și de la rușine. În spatele meu, Radu, soțul meu, răsfoia absent ziarul, prefăcându-se că nu aude nimic. M-am întrebat pentru a nu știu câta oară de ce nu intervine, de ce nu mă apără.

Prima zi a trecut greu, cu mine încercând să mă fac invizibilă printre privirile critice ale soacrei și răceala lui Radu. Seara, când am ieșit pe terasă, am lăsat lacrimile să curgă în liniște, ascunsă de întuneric. M-am întrebat dacă nu cumva greșesc eu, dacă nu sunt destul de bună pentru familia lui. Dar, în același timp, o voce mică din mine îmi spunea că nu merit să fiu tratată așa.

A doua zi, Mariana a găsit alt motiv să mă certe. De data asta, era vorba de rufele puse la uscat. — Nu vezi că nu ai întins bine cearșafurile? Se șifonează! — a strigat ea, iar eu am simțit din nou acea umilință care mă făcea să-mi doresc să dispar. Radu era în grădină, tăia lemne cu tatăl lui, și când i-am spus mai târziu ce s-a întâmplat, a ridicat din umeri: — Așa e mama, nu te mai consuma. — Dar eu mă consumam, cu fiecare zi mai mult.

În a treia zi, am încercat să mă apropii de soacră. Am întrebat-o dacă vrea să o ajut la prăjitura cu vișine, sperând că poate, dacă îi arăt că vreau să învăț de la ea, va fi mai blândă. Pentru o clipă, am văzut o sclipire de mândrie în ochii ei, dar a dispărut repede. — Să nu pui prea mult zahăr, că Radu nu suportă prea dulce! — a spus, ca și cum eu nu mi-aș cunoaște deloc soțul. M-am simțit din nou ca o străină în propria mea familie.

Seara, la masă, am încercat să aduc vorba despre copilăria mea, despre cum făcea mama plăcinte cu brânză, dar Mariana m-a întrerupt: — Lasă, Ilinca, aici nu suntem la ora de povești. Radu, mai pune-ți ciorbă! — Am simțit cum mă sufoc, cum fiecare încercare de apropiere e respinsă cu o răceală care mă doare fizic. M-am ridicat de la masă și am ieșit afară, cu lacrimile curgându-mi pe obraji. În grădină, l-am găsit pe Radu, dar când i-am spus că nu mai pot, că mă simt ca o povară, mi-a spus doar: — Ești prea sensibilă, Ilinca. Mama nu vrea decât să te învețe.

A patra zi, am decis să nu mai încerc să-i fac pe plac. Am stat mai mult în camera noastră, citind o carte, evitând bucătăria și privirile soacrei. Dar nici asta nu a fost bine. — Ilinca, nu vii să ne ajuți? Ce fel de noră ești tu? — a strigat Mariana, iar eu am simțit cum mă sufoc de furie și neputință. Am ieșit pe hol și i-am spus, cu voce tremurată: — Mariana, încerc să fac tot ce pot, dar simt că orice aș face nu e bine. — Pentru prima dată, a tăcut. M-a privit lung, apoi a dat din cap și a plecat fără să spună nimic. M-am simțit vinovată, dar și ușurată că am avut curajul să spun ce simt.

În a cincea zi, am primit un telefon de la mama. Vocea ei caldă m-a făcut să plâng din nou. — Ilinca, nu lăsa pe nimeni să te facă să te simți mai puțin decât ești. Ești puternică, ai grijă de tine! — mi-a spus, iar cuvintele ei mi-au dat curaj. În acea zi, am decis să nu mai accept să fiu tratată ca o servitoare. Am ieșit în grădină, am cules roșii și am făcut o salată după rețeta mea. Când am pus-o pe masă, Mariana a gustat și, pentru prima dată, nu a spus nimic rău. Doar a mormăit: — E bună.

A șasea zi, Radu a venit la mine și mi-a spus că mama lui a observat că sunt supărată. — Poate ar trebui să vorbiți, să vă înțelegeți. — Am simțit că nu mai am nimic de pierdut. Am mers la ea și i-am spus, cu voce calmă: — Mariana, știu că vrei ce e mai bine pentru Radu, dar și eu îl iubesc. Nu vreau să fim în competiție, vreau să fim o familie. — Pentru prima dată, a oftat și a spus: — Știu că nu e ușor cu mine. Mi-e greu să-l văd pe Radu adult, să-l împart cu altcineva. Dar poate ai dreptate, poate ar trebui să încerc să fiu mai blândă.

Ultima zi a fost liniștită. Am gătit împreună, am râs, am povestit despre copilăria noastră. Nu era totul perfect, dar simțeam că am făcut un pas înainte. Când am plecat, Mariana m-a îmbrățișat scurt și mi-a spus: — Să mai veniți. — Am simțit că, pentru prima dată, nu era doar o formalitate.

Acum, privind înapoi, mă întreb: de câte ori ne lăsăm călcați în picioare de teama de a nu fi acceptați? Oare cât de mult ar trebui să ne schimbăm pentru ceilalți și când e momentul să spunem „ajunge”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?