O vizită la soacră mi-a schimbat viața: Adevărul ascuns din bucătărie

— Nu pune sare peste carne, că-i stric gustul! a izbucnit soacra mea, doamna Lidia, cu vocea ei ascuțită, în timp ce eu încercam să ajut la bucătărie. M-am oprit brusc, cu lingura în aer, simțind privirea ei tăioasă ca un cuțit pe ceafă. Radu, soțul meu, stătea la masă cu fiica noastră, Mara, prefăcându-se absorbit de desenele ei, dar știam că ascultă fiecare cuvânt.

Nu era prima dată când mă simțeam străină în casa lor. De zece ani, de când m-am măritat cu Radu, am încercat să mă apropii de familia lui, dar mereu am simțit un zid invizibil între noi. Radu nu mi-a spus niciodată un cuvânt urât, dar nici nu m-a apărat vreodată în fața mamei lui. Trecuseră ani de compromisuri, de mutat dintr-o chirie în alta, de speranțe că vom avea și noi, într-o zi, casa noastră. Dar nimic nu mă pregătise pentru ce aveam să aflu în acea după-amiază.

— Las-o pe Ana să pună sare dacă așa vrea ea! a spus brusc cumnata mea, Irina, apărând în ușă cu un zâmbet ironic. — Oricum nu gătește nimeni ca tine, mamă.

Soacra a oftat teatral și a început să taie ceapa cu mișcări nervoase. Am simțit cum mi se strânge stomacul. M-am aplecat spre Mara și i-am șoptit:

— Hai să mergem puțin afară, iubita.

— Nu plecați prea mult! a strigat Lidia după noi. — Să nu răciți!

Am ieșit în curte și am tras aer adânc în piept. Mara s-a jucat cu mingea, iar eu m-am așezat pe banca veche de lângă vișin. M-am gândit la toate discuțiile pe care le avusesem cu Radu despre viitorul nostru. Mereu îmi spunea: „Mai avem răbdare puțin, Ana. O să fie bine.” Dar anii treceau și noi tot chiriași eram.

După vreo jumătate de oră, am intrat din nou în casă să ajut la masă. În bucătărie era liniște. Lidia plecase să aducă ceva din cămară. Pe masă era un teanc de acte și plicuri vechi. Am vrut să le dau la o parte ca să pun farfuriile și atunci am văzut un dosar albastru pe care scria „Contract vânzare-cumpărare apartament – Radu Popescu”.

Inima mi-a sărit din piept. Am deschis dosarul cu mâinile tremurânde și am citit: „Apartament 3 camere, sector 4, București. Proprietar: Popescu Radu.” Data era de acum opt ani.

— Ce faci acolo? a întrebat Lidia, intrând brusc în bucătărie.

Am ridicat privirea spre ea, simțind cum mi se umplu ochii de lacrimi.

— De ce nu mi-a spus Radu că are un apartament?

Lidia a ridicat din umeri cu o indiferență care m-a durut mai tare decât orice insultă.

— Nu e treaba ta ce face fiul meu cu banii lui.

— Ba e treaba mea! am izbucnit eu. Suntem căsătoriți! Am tras împreună zece ani!

În acel moment a intrat și Radu în bucătărie. S-a uitat la mine, apoi la dosar.

— Ana… pot să-ți explic…

— Explică-mi atunci! De ce am stat zece ani prin chirii când tu aveai un apartament?

Radu a tăcut. Lidia s-a apropiat de el și i-a pus mâna pe umăr.

— Nu-i datora nimic! a spus ea apăsat. Apartamentul e moștenirea ta de la tatăl tău. Nu trebuia să-l împarți cu nimeni.

M-am uitat la Radu, așteptând un semn că va contrazice vorbele mamei lui. Dar el a privit în podea.

— Ana… mama are dreptate. Am vrut să-l păstrez pentru orice eventualitate… dacă nu mergea între noi…

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Toți anii ăștia am crezut că suntem o echipă, că luptăm împreună pentru viitorul nostru. Dar el se gândise mereu la o cale de scăpare.

Irina a intrat și ea în bucătărie și s-a uitat la mine cu milă.

— Știai? am întrebat-o printre lacrimi.

A dat din cap încet.

— Toți știau… numai tu nu.

Am ieșit din bucătărie fără să mai spun nimic. Mara m-a văzut plângând și s-a lipit de mine.

— Mami, ce s-a întâmplat?

Am strâns-o tare în brațe și am simțit cum lumea mea se prăbușește. În acea seară am dormit la o prietenă. Radu m-a sunat de zeci de ori, dar nu i-am răspuns. A doua zi dimineață am primit un mesaj: „Îmi pare rău că te-am rănit. Nu știu cum să repar.”

Au trecut trei luni de atunci. Încercăm să ne reconstruim relația, dar ceva s-a schimbat pentru totdeauna între noi. Nu mai pot avea aceeași încredere oarbă ca înainte. M-am întrebat de sute de ori: dacă nu descopeream dosarul acela din greșeală, oare cât timp ar mai fi trecut până să aflu adevărul?

Poate că fiecare familie are secretele ei, dar cât de mult putem ierta? Și cât de mult putem construi pe jumătăți de adevăr?