O zi în care am gătit cu sufletul, dar am fost umilită de cel pe care îl iubeam

— Nu așa se taie ceapa, Maria! Ai să strici tot gustul!
Vocea lui Vlad a răsunat ca un tunet în bucătăria noastră mică, plină de aburi și mirosuri amestecate. Mâinile îmi tremurau pe cuțit, iar ochii mi se umpleau de lacrimi – nu doar de la ceapă. Era duminică, ziua în care urma să vină toată familia la masă: mama lui Vlad, sora lui, verișorii, chiar și vecina de la trei, tanti Lenuța. Mă pregătisem de o săptămână pentru momentul ăsta. Îmi notasem rețete, mă uitasem la tutoriale, chiar îl rugasem pe Vlad să-mi arate câteva trucuri. Dar azi voiam să fac totul singură. Să-i arăt că pot. Să mă simt și eu „cineva” în casa asta unde el era mereu centrul atenției.

— Lasă-mă, Vlad, te rog! Vreau să fac eu azi totul! am spus cu voce stinsă.

El a ridicat din sprâncene și a zâmbit ironic:

— Cum vrei tu, dar să nu te superi dacă nu iese ca la restaurant.

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu voiam să iasă ca la restaurant. Voiam doar să fie bun. Să fie al meu. Să simt că pot și eu să aduc bucurie celor dragi.

Am continuat să gătesc: ciorbă de perișoare, sarmale, salată boeuf și un cozonac pe care l-am frământat cu lacrimi și speranță. Vlad a stat pe margine, privind fiecare mișcare a mea ca un arbitru la olimpiadă. Din când în când, mai arunca câte o remarcă:

— Ai pus prea multă sare!
— Carnea aia trebuia tocată mai fin!
— Cozonacul nu va crește dacă-l bați așa!

Am încercat să nu-l ascult. Să mă concentrez pe ce făceam. Dar fiecare cuvânt al lui era ca o lovitură.

Când au venit invitații, inima îmi bătea nebunește. Masa era plină: farfurii albe, tacâmuri strălucitoare, șervețele apretate. Toți s-au așezat cu zâmbete largi. Mama lui Vlad m-a privit cu o sprânceană ridicată:

— Maria, tu ai gătit azi?

— Da… am răspuns timid.

Vlad a intervenit:

— Da, dar am supravegheat totul. Să nu credeți că am lăsat-o de capul ei!

Toți au râs. Eu am simțit cum mă topesc sub masă.

Au început să guste din ciorbă. Tanti Lenuța a zis:

— E bunicică… dar parcă îi lipsește ceva.

Vlad a gustat teatral și a dat verdictul:

— E prea acră. Și perișoarele sunt cam tari.

Sora lui Vlad a dat din cap aprobator:

— Da, nu-i ca la restaurant.

Am simțit cum obrajii mi se înroșesc. Am încercat să zâmbesc, dar zâmbetul mi-a murit pe buze.

La sarmale, Vlad a început să explice tuturor cum se face „cu adevărat” umplutura:

— Maria a pus prea mult orez. Și varza nu e destul de acră. Data viitoare o ajut eu.

Toți au început să discute despre cât de priceput e Vlad la gătit și ce noroc am eu că-l am lângă mine. Nimeni nu s-a uitat la mine. Nimeni nu m-a întrebat cum m-am simțit sau cât m-am străduit.

La desert, cozonacul meu s-a dovedit cam uscat. Vlad a tăiat o felie și a spus:

— Nu-i rău pentru prima încercare… dar mai ai de învățat.

Mama lui Vlad a adăugat:

— Lasă, dragă, nu toată lumea e făcută pentru bucătărie.

Am simțit că mă sufoc. Am ieșit pe balcon sub pretextul că vreau aer curat. Am plâns acolo, ascunsă după ghivecele cu mușcate. M-am întrebat de ce nimeni nu vede cât mă doare. De ce trebuie mereu să fiu comparată? De ce nu pot fi acceptată așa cum sunt?

Când invitații au plecat, Vlad a venit la mine:

— Nu te supăra, Maria! Dar trebuie să accepți că nu toți avem talent la gătit. Eu doar încerc să te ajut să fii mai bună.

L-am privit lung:

— Dar dacă eu nu vreau să fiu ca tine? Dacă vreau doar să fiu eu?

A tăcut. Pentru prima dată părea că nu are răspuns.

În seara aceea am dormit cu spatele la el. M-am gândit la toate momentele în care m-am simțit mică lângă el. La toate visurile mele neîmplinite pentru că mereu trebuia să fiu „mai bună”.

A doua zi dimineață, m-am uitat în oglindă și mi-am promis că nu voi mai lăsa pe nimeni să-mi spună cine sunt sau cât valorez.

Mă întreb: Oare câți dintre noi trăim în umbra celor dragi și uităm să ne iubim pe noi înșine? Cât timp trebuie să treacă până când ne dăm voie să fim pur și simplu… noi?