Oaspete în propria casă: Povestea Mariei între iubire, limite și familie

— Maria, nu uita să nu lași iar vasele pe masă, că vine Silviu acasă și nu-i place dezordinea, mi-a spus Elena, soacra mea, cu vocea ei tăioasă, în timp ce eu încercam să-mi adun gândurile după o zi lungă la serviciu. M-am oprit din spălatul legumelor și am simțit cum mi se strânge stomacul. Nu era prima dată când îmi amintea, cu subînțeles, că nu sunt decât o musafiră în casa lor, chiar dacă eram căsătorită cu fiul ei de aproape cinci ani.

Îmi amintesc și acum prima zi când am pășit în apartamentul lor din cartierul Drumul Taberei. Era mic, dar curat, cu mobilă veche și miros de cafea proaspătă. Silviu m-a privit cu ochi blânzi și mi-a șoptit: „O să fie bine, mami e doar puțin protectoare.” Am vrut să-l cred. Dar, pe măsură ce zilele treceau, am început să simt zidurile casei ca pe niște pereți de sticlă: vedeam totul, dar nu puteam atinge nimic cu adevărat.

Elena avea grijă să-mi amintească mereu că aici, în casa lor, regulile sunt ale ei. „Eu am crescut acest copil, eu știu ce-i place și ce nu. Tu ești tânără, ai timp să înveți.” Îmi spunea asta când încercam să gătesc ceva nou sau să schimb locul unei vaze. Silviu, prins între noi, ridica din umeri și spunea: „Lasă, Maria, nu te supăra, așa e mama.”

Într-o seară, după ce am venit obosită de la muncă, am găsit-o pe Elena așezată la masă, cu Silviu lângă ea. Vorbeau în șoaptă, iar când am intrat, s-au oprit brusc. Am simțit că nu am voie să întreb nimic. M-am dus în bucătărie și am început să spăl vasele, deși nu era rândul meu. Atunci am auzit-o pe Elena spunând: „Silviu, să nu uiți că ea e doar oaspete aici. Eu sunt stăpâna casei.”

Am simțit cum mi se taie picioarele. Silviu a venit la mine și, fără să mă privească, a spus încet: „Mama are dreptate, Maria. Ea e gospodina, tu ești… oaspete.”

Am plâns în baie, încercând să nu mă audă nimeni. Mă simțeam mică, invizibilă, ca o umbră care se strecoară printre pereți. Mă întrebam dacă am greșit undeva, dacă nu cumva nu sunt destul de bună pentru familia lor. Îmi lipsea mama mea, care murise cu doi ani înainte de nuntă, și nu aveam cui să-i spun cât de greu îmi era.

Zilele au început să semene între ele: dimineața mă trezeam devreme, pregăteam cafeaua, mă îmbrăcam în grabă și plecam la serviciu. Seara, când mă întorceam, găseam mereu ceva de făcut: ba să șterg praful, ba să spăl vasele, ba să fac cumpărături. Elena mă supraveghea cu ochi de vultur și nu ezita să-mi spună când greșeam. Silviu devenea tot mai distant, petrecându-și serile la calculator sau ieșind cu prietenii. Când încercam să vorbesc cu el despre ce simt, îmi răspundea scurt: „Nu mai face atâta caz, Maria. Toate femeile trec prin asta.”

Într-o duminică, după o ceartă aprinsă cu Elena, am ieșit pe balcon și am privit blocurile gri din jur. M-am întrebat dacă și alte femei trăiesc așa, dacă și ele simt că nu au voie să fie ele însele în propria casă. Am început să caut pe internet povești asemănătoare și am descoperit forumuri pline de femei care povesteau despre soacre autoritare, soți indiferenți și lipsa de sprijin. M-am simțit mai puțin singură, dar tot nu aveam curajul să fac ceva.

Totul s-a schimbat într-o seară de toamnă, când am venit acasă mai devreme și am auzit-o pe Elena spunând la telefon: „Nu știu cât o să mai stea Maria aici. Nu se potrivește cu familia noastră.” Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Am intrat în sufragerie și am spus, cu voce tremurată: „Elena, nu mai pot. Nu mai pot să trăiesc ca o străină în casa asta. Ori găsim o cale să ne respectăm, ori plec.”

Silviu a venit acasă și, când i-am spus ce s-a întâmplat, a ridicat din umeri: „Dacă nu-ți convine, poți să pleci. Eu nu pot să-mi las mama singură.” Atunci am știut că trebuie să aleg între mine și familia lui. Am strâns câteva haine într-o geantă și am plecat la o prietenă, Irina, care m-a primit cu brațele deschise.

Primele nopți au fost grele. Plângeam, mă simțeam vinovată, mă întrebam dacă nu cumva am exagerat. Dar, încet-încet, am început să simt libertatea. Am început să ies cu Irina, să merg la teatru, să citesc, să mă redescopăr. Am găsit un apartament mic, pe care l-am închiriat singură. Am început să mă simt din nou vie.

Silviu m-a sunat de câteva ori, dar mereu discuțiile se terminau cu reproșuri. Elena nu m-a căutat niciodată. Am înțeles că, pentru ei, nu eram decât o piesă care nu se potrivea în puzzle-ul lor. Dar pentru mine, eram din nou Maria, nu doar oaspete, ci stăpână pe viața mea.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: câte femei mai trăiesc ca mine, oaspete în propria viață? Câte dintre noi avem curajul să spunem „ajunge” și să ne alegem demnitatea în locul compromisului? Poate că povestea mea va da curaj și altora să-și caute locul sub soare.