Oaspete în Propria Familie: Povestea unei Mame Nevăzute

— Mamă, ai ajuns? Ce bine că ai venit! Dar să știi că noi suntem cam pe fugă azi, avem niște treburi la birou, spuse Robert, abia aruncându-mi o privire peste umăr, în timp ce-și căuta cheile prin holul îngust al apartamentului. Ella, cu telefonul lipit de ureche, îmi zâmbi absent și trecu pe lângă mine fără să mă salute cu adevărat.

Am rămas singură în mijlocul sufrageriei lor mici, cu valiza la picioare și un nod în gât. Mirosea a mâncare veche și a praf. Pe masă, farfurii nespălate, iar pe canapea haine aruncate la întâmplare. Mi-am spus că nu-i nimic, poate au avut o perioadă aglomerată. Dar nu mă așteptam ca vizita mea să înceapă așa. Venisem cu gândul să mă odihnesc, să stau la povești cu ei, să simt că mai am un loc în viața lor.

În satul meu din Bărăgan, viața curge altfel. Diminețile miros a cafea proaspătă și a iarbă udă. Aici, în oraș, totul e grăbit și rece. Am început să strâng hainele de pe canapea, să le pun la loc. Am spălat vasele, am șters masa, am aerisit camerele. În fiecare zi făceam curat și găteam ceva bun — ciorbă de perișoare, sarmale, plăcintă cu mere — sperând că vor observa și vor aprecia.

Seara, când se întorceau acasă, Robert se trântea pe canapea cu laptopul în brațe. Ella se retrăgea în dormitor cu telefonul. — Mamă, mulțumim că ai gătit, dar nu trebuie să te obosești atât. Noi mâncăm mai mult pe fugă… spunea Robert fără să ridice ochii din ecran.

Într-o zi, am încercat să deschid o discuție cu Ella:
— Ella, poate vrei să gătim împreună ceva? Poate o prăjitură ca la mama acasă…
Ea a zâmbit politicos:
— Mulțumesc, dar am mult de lucru azi. Poate altădată.

M-am simțit ca o umbră în casa lor. Nu era răutate în gesturile lor, doar o indiferență care mă durea mai tare decât orice ceartă. M-am întrebat dacă am greșit undeva ca mamă. Dacă nu cumva i-am sufocat cu grija mea sau dacă nu le-am dat destul spațiu să crească.

Într-o seară, după ce am terminat de spălat podeaua din bucătărie, am auzit-o pe Ella vorbind la telefon:
— Da, mama vine mereu cu pretenții și sfaturi… Nu știu cum să-i spun că avem nevoie de intimitate.

Mi-au dat lacrimile. Nu voiam să fiu povară. Venisem aici să mă simt aproape de ei, dar simțeam că nu mai aparțin lumii lor. În sat, vecinele mă întreabă mereu de Robert: „Ce mai face băiatul? V-a adus noră bună?” Eu zâmbesc și spun că da, dar adevărul e că nu-l mai recunosc pe băiatul meu blând și atent.

În ultima zi a vizitei mele, am pregătit masa cu tot ce aveam mai bun: salată boeuf, friptură la cuptor, cozonac. Am pus fața de masă albă pe care o adusesem de acasă. Când au intrat pe ușă, niciunul nu a observat detaliile. S-au așezat la masă fără să spună nimic despre cât muncisem.

— Mamă, trebuie să plecăm repede după masă la niște prieteni. Nu te supăra dacă nu stăm mult.

Am zâmbit forțat și am încercat să-mi ascund dezamăgirea. După ce au plecat, am strâns masa singură și m-am uitat la poza noastră de familie de pe perete. M-am întrebat dacă nu cumva distanța dintre sat și oraș e mai mare decât pare pe hartă.

În trenul spre casă, mi-am amintit de zilele când Robert era mic și venea acasă plin de noroi după ce se juca pe uliță. Îl certam pentru hainele murdare, dar îi spălam totul cu dragoste. Acum simțeam că dragostea mea nu mai are loc în viața lui.

Ajunsă acasă, vecina Ileana m-a întrebat:
— Cum a fost la copii?
Am zâmbit trist:
— Bine… Sunt ocupați… Dar sunt sănătoși.

Noaptea târziu, privind tavanul camerei mele mici din sat, m-am întrebat: Oare când devin părinții o povară pentru copiii lor? Unde se rupe firul dintre grijă și sufocare? Poate că nu mai e loc pentru mine în lumea lor modernă… Dar oare cât valorează sacrificiul unei mame dacă nimeni nu-l vede?