Oaspete în propria mea casă: povestea unei nurori românce

— Irina, ai pus prea multă sare în ciorbă! a tunat vocea doamnei Mariana, soacra mea, din pragul bucătăriei. M-am oprit din amestecat, cu lingura suspendată în aer, simțind cum obrajii mi se înroșesc de rușine și frustrare. Era a treia oară săptămâna asta când găteam „greșit” după standardele ei, iar Radu, soțul meu, nu spunea nimic. Stătea la masă, cu ochii în telefon, de parcă nu ar fi fost acolo.

Când m-am mutat la ei, în apartamentul vechi de pe strada Eroilor, credeam că va fi doar o perioadă scurtă, până ne vom permite să ne luăm ceva al nostru. Dar lunile au trecut, iar fiecare zi a devenit o nouă provocare. Dimineața, când mă trezeam, simțeam deja tensiunea în aer. Domnul Ion, socrul meu, își bea cafeaua în liniște, dar privirea lui tăioasă mă urmărea peste ziar. Mariana era mereu cu ochii pe mine: „Nu pune rufele așa, Irina, se șifonează!”, „Nu spăla vasele cu apă rece, nu se curăță bine!”

La început, am încercat să mă adaptez. Îi zâmbeam, îi mulțumeam pentru sfaturi, sperând că, dacă mă port frumos, mă va accepta. Dar, cu fiecare zi, simțeam cum mă sting. Radu venea târziu de la muncă, obosit, și nu avea chef de discuții. „Lasă, Irina, așa sunt părinții mei, nu te mai consuma”, îmi spunea, dar nu înțelegea cât de greu îmi era.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă cu Mariana, m-am închis în baie și am plâns în șoaptă, să nu mă audă nimeni. Mă simțeam ca o străină în propria casă. Nu aveam voie să schimb nimic, nici măcar să mut o vază fără să cer voie. Prietenele mele mă întrebau la telefon: „Cum e cu socrii?”, iar eu mințeam, spunând că totul e bine. Cine să mă înțeleagă? În România, încă se crede că nora trebuie să se supună, să fie recunoscătoare că a fost primită în familie.

Într-o duminică, la masă, Mariana a început să povestească despre fosta iubită a lui Radu, cât de gospodină era ea, cum făcea sarmale perfecte. Am simțit un nod în gât, dar am tăcut. Radu a zâmbit stânjenit, dar nu a zis nimic. După masă, am ieșit pe balcon, cu ochii în lacrimi. Mă întrebam dacă nu cumva greșisem că m-am căsătorit, că am acceptat să locuiesc aici. Dar unde să mă duc? Salariul meu de educatoare abia îmi ajungea pentru cheltuielile personale.

Într-o zi, am găsit curajul să-i spun lui Radu: „Nu mai pot. Mă simt ca o musafiră în casa asta. Vreau să avem ceva al nostru, să nu mai trebuiască să cer voie pentru orice.” El a oftat, a dat din umeri: „Știi că nu ne permitem acum. Mama are grijă de noi, ne ajută. Fii răbdătoare.”

Răbdarea mea se subția cu fiecare zi. Într-o seară, când am venit obosită de la muncă, am găsit camera noastră răvășită. Mariana făcuse „curățenie”, aruncase niște haine care, după părerea ei, erau vechi. Am simțit că explodez. „Nu aveai dreptul să umbli printre lucrurile mele!”, am strigat. Ea s-a uitat la mine cu răceală: „În casa mea fac ce vreau. Dacă nu-ți convine, poți pleca.”

Am ieșit din casă, tremurând de nervi, și am mers pe jos până în parc. M-am așezat pe o bancă și am privit copacii goi, încercând să-mi adun gândurile. Mă simțeam atât de singură, de neînțeleasă. De ce nu mă apăra Radu? De ce nu vedea cât sufăr?

În zilele următoare, tăcerea s-a așternut între mine și soacră. Vorbeam doar strictul necesar. Radu era tot mai absent, prins între serviciu și dorința de a nu supăra pe nimeni. Într-o seară, am avut o discuție lungă cu mama mea la telefon. „Irina, nu te pierde pe tine pentru nimeni. Dacă nu ești fericită, fă ceva. Nu te sacrifica doar ca să le fie bine altora.”

Cuvintele ei mi-au rămas în minte. Am început să caut soluții. Am vorbit cu o colegă care avea o garsonieră de închiriat la preț mic. Am făcut calcule, am strâns bani, am renunțat la mici plăceri. Într-o zi, i-am spus lui Radu: „Eu mă mut. Nu mai pot trăi așa. Te iubesc, dar nu pot să mă pierd pe mine.” El a rămas mut, apoi a încercat să mă convingă să mai aștept. Dar decizia era luată.

Când am ieșit pe ușă cu valiza, Mariana nu a spus nimic. Doar m-a privit cu o satisfacție rece. Radu a venit după câteva zile, cu ochii roșii de oboseală. „Îmi pare rău, Irina. Poate trebuia să te apăr mai mult. Dar nu știu cum să mă desprind de ei.” L-am îmbrățișat și i-am spus că fiecare trebuie să-și găsească drumul.

Au trecut luni de atunci. Încă mă doare, dar mă simt liberă. Am început să mă redescopăr, să-mi fac mici bucurii. Radu vine uneori la mine, vorbim, încercăm să ne regăsim. Poate vom reuși, poate nu. Dar știu că nu mai vreau să fiu oaspete în propria viață.

Oare câte femei trăiesc aceeași poveste, dar nu au curajul să spună „ajunge”? Voi ce ați face în locul meu? Ați rămâne sau ați pleca?