Oglinda Frântă: Doisprezece Ani de Minciuni

— De ce ai mințit, Vlad? De ce? vocea mea tremura, iar mâinile îmi erau reci ca gheața. Stăteam în bucătăria noastră mică din Drumul Taberei, cu fața la el, simțind cum lumea mea se prăbușește. Vlad nu ridica privirea din podea. Pe masă, lângă cana de ceai rămasă neatinsă, telefonul lui vibra insistent. Știam deja cine era: Andreea, colega lui de la birou.

— Irina, nu e așa cum crezi… încerca el să spună, dar vocea îi era stinsă, ca și cum ar fi vorbit cu un străin.

— Nu e așa cum cred? Am citit mesajele! Ai mințit în fiecare zi, timp de luni întregi! Cum ai putut să-mi faci asta? Cum ai putut să-i faci asta Mariei?

Maria, fetița noastră de zece ani, dormea în camera ei, fără să știe că viața pe care o cunoștea era pe cale să se schimbe pentru totdeauna. M-am prăbușit pe scaun, simțind cum lacrimile îmi ard obrajii. Vlad a venit lângă mine, dar m-am tras instinctiv. Între noi era un zid pe care nu-l mai puteam trece.

— Irina, te rog… Nu vreau să pierd familia asta. A fost o greșeală. Am fost slab…

— O greșeală? Ai avut o relație cu ea luni de zile! Nu e o greșeală, Vlad. E o alegere. Ai ales să mă minți, să ne minți pe amândouă.

A doua zi dimineață, am privit-o pe Maria cum își pune ghiozdanul în spate. Avea ochii mari și curioși ai copilului care încă mai crede că părinții sunt invincibili. M-a întrebat:

— Mami, de ce ai plâns aseară?

Am înghițit în sec și am zâmbit forțat:

— Am avut o discuție cu tati. Uneori oamenii mari se mai ceartă.

Nu știam cum să-i spun adevărul fără să-i frâng inima. În acea zi am mers la serviciu ca un robot. Colegii mei de la contabilitate nu au observat nimic la început. Dar Ana, prietena mea cea mai bună, m-a tras deoparte la pauză.

— Irina, ce s-a întâmplat? Ești palidă ca varul.

Am izbucnit în plâns și i-am spus totul. Ana a oftat adânc:

— Îmi pare rău… Dar trebuie să te gândești la tine și la Maria. Nu meriți să trăiești așa.

Seara, când Vlad a venit acasă cu un buchet de flori ieftine și ochii roșii de oboseală sau poate de vinovăție, am știut că nu mai pot continua. I-am spus că vreau să ne despărțim. A început să plângă și el, să promită că se va schimba, că va rupe orice legătură cu Andreea. Dar nu mai credeam nimic.

Au urmat săptămâni de coșmar: discuții interminabile despre bani, apartament, custodia Mariei. Părinții mei au aflat și mama a început să mă sune zilnic:

— Irina, gândește-te bine! O familie nu se destramă așa ușor! Ce va zice lumea?

Tata însă a fost altfel:

— Dacă te-a rănit așa tare, nu-l ierta doar ca să nu fii singură. Ai grijă de tine și de Maria.

Într-o seară, Maria m-a întrebat direct:

— Mami, tati nu mai vine acasă?

Am simțit că mă sufoc. Am luat-o în brațe și i-am spus adevărul pe cât am putut:

— Tati a făcut o greșeală și acum trebuie să locuiască altundeva pentru o vreme. Dar te iubește la fel de mult.

Maria a plâns mult atunci. Mi-a spus că îi e dor de el și că vrea ca totul să fie ca înainte. Eu nu știam ce să-i spun. Nici eu nu voiam decât să dau timpul înapoi.

Într-o duminică dimineață am găsit curajul să mă uit în oglindă și să văd cine am devenit: o femeie obosită, cu cearcăne adânci și ochi goi. Dar undeva în adâncul meu mai era o scânteie: Irina cea care visa cândva la fericire simplă — o familie unită, vacanțe la mare cu miros de pepene și râsete pe plajă.

Am început să merg la psiholog. La început mi s-a părut rușinos — ce vor zice vecinii dacă mă văd intrând acolo? Dar după câteva ședințe am simțit că respir din nou. Am început să scriu într-un jurnal tot ce simt: furie, tristețe, frică, speranță.

Vlad venea uneori să o vadă pe Maria. Îl priveam cum încearcă să fie tată bun, dar între noi nu mai era nimic. Andreea l-a părăsit după câteva luni — probabil nu era pregătită pentru un bărbat cu bagaje grele.

Au trecut doi ani de atunci. Încet-încet am învățat să fiu din nou eu însămi. Am ieșit cu prietenele la teatru, am mers cu Maria la munte doar noi două și am râs din nou sincer. Am cunoscut un bărbat nou — Mihai — care m-a privit cu blândețe și răbdare.

Dar rana trădării nu s-a vindecat complet nici acum. Uneori mă întreb dacă voi mai putea avea vreodată încredere deplină într-un om. Sau dacă Maria va reuși să treacă peste această rană din copilărie.

Uneori stau seara pe balcon și mă gândesc: oare câte femei trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare câte dintre noi avem curajul să ne ridicăm după ce ni se frânge oglinda vieții? Voi ce ați fi făcut în locul meu?