„Până nu-l lasă, nu mai primește niciun ban de la noi”: Povestea unei mame care a ajuns la limită din cauza ginerelui său

— Mamă, nu mai pot, nu mai pot! — vocea Ioanei răsuna în bucătăria noastră mică, cu pereții galbeni, scorojiți pe la colțuri. Avea ochii roșii de plâns și mâinile tremurânde, strângând la piept o pungă cu scutece pe care abia și-o permisese. Pe masa dintre noi, o cană de ceai rămasă neatinsă se răcea încet, ca și speranțele mele că lucrurile se vor schimba vreodată.

— Ioana, nu mai pot să te văd așa. Nu mai pot să te ajut, nu cât timp ești cu el. — am spus-o apăsat, cu vocea tremurândă, dar hotărâtă. Mă durea fiecare cuvânt, dar nu mai aveam de ales. De un an de zile, de când s-a născut al doilea copil, Ioana trăia ca o umbră. Soțul ei, Cătălin, nu lucra decât din când în când, ba la construcții, ba la vreo firmă de curierat, dar niciodată nu ținea un loc de muncă mai mult de două săptămâni. Mereu găsea scuze: „Șefu’ e prost”, „Nu mă plătesc la timp”, „E prea departe”.

Eu și soțul meu, Gheorghe, am tras cât am putut să-i ajutăm. Am plătit facturi, am cumpărat lapte praf, am dus pungi cu mâncare. Dar Gheorghe, bărbat de modă veche, nu mai suporta să vadă cum ginerele lui stă cu burta la soare, în timp ce fata noastră se zbate să țină casa pe linia de plutire. În fiecare seară, după ce Ioana pleca, ne certam. Gheorghe ridica vocea:

— Nu vezi că-l încurajăm să fie leneș? Dacă nu-i mai dăm nimic, poate se trezește și el! Dar tu, ca orice mamă, nu poți să-i spui nu fetei tale!

Avea dreptate, dar cum să-mi las fata să sufere? Cum să-mi las nepoții fără lapte, fără scutece? Și totuși, azi, când am văzut-o atât de obosită, cu cearcăne adânci și privirea pierdută, am simțit că nu mai pot. Am simțit că, dacă nu fac ceva, o pierd de tot.

— Mamă, nu pot să-l las. E tatăl copiilor mei. — vocea ei era stinsă, ca o lumânare pe sfârșite. — Poate o să-și găsească ceva stabil. Poate…

— Ioana, de câte ori ai spus asta? De câte ori ai așteptat să se schimbe? — am izbucnit, lacrimile curgându-mi pe obraji. — Eu nu mai pot. Nu mai pot să-l țin și pe el pe spatele nostru. Dacă vrei să te ajut, trebuie să-l lași. Altfel, nu mai am cu ce să te ajut. Nici bani, nici putere.

A tăcut. S-a uitat la mine, apoi la podea. Am simțit că o doare, dar și că, undeva, în adâncul sufletului, știa că am dreptate. A plecat fără să mai spună nimic, cu pași mici, apăsați, ca și cum fiecare pas o durea.

Seara, Gheorghe a venit acasă și m-a găsit plângând. S-a așezat lângă mine și, pentru prima dată după mult timp, nu a mai spus nimic. M-a luat de mână și am stat așa, în liniște, fiecare cu gândurile lui. Mă întrebam dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am rupt ceva ce nu se mai poate lipi vreodată.

A doua zi, Ioana nu a dat niciun semn. Nici un mesaj, nici un telefon. Am stat cu ochii pe geam, ca pe vremea când era mică și întârzia de la școală. Seara, am primit un mesaj scurt: „Sunt bine. Nu te îngrijora.”

Au trecut zile, apoi săptămâni. Ioana nu a mai venit. Am aflat de la vecina ei, tanti Lenuța, că Cătălin tot nu muncește, că Ioana merge cu copiii la piață să vândă legume de la țară, să mai facă un ban. Mă durea sufletul, dar nu voiam să cedez. Gheorghe era și el abătut, dar nu spunea nimic. Într-o seară, mi-a zis:

— Dacă nu se întoarce? Dacă nu mai vorbește cu noi?

— Atunci înseamnă că am pierdut-o de tot, Gheorghe. Dar nu mai puteam continua așa. Nu mai puteam să-l ținem și pe el în spate. Poate, dacă vede că nu mai are de unde, se trezește și el.

Într-o duminică, după aproape o lună, Ioana a venit. Era slabă, trasă la față, dar cu o privire nouă, hotărâtă. Copiii erau cu ea, murdari, dar veseli. S-a așezat la masă și a început să plângă.

— Mamă, ai avut dreptate. Nu se schimbă. Nu vrea să muncească. Am încercat să-l fac să înțeleagă, dar nu-i pasă. Azi dimineață, când am venit acasă de la piață, dormea. Nu l-a interesat că nu avem ce mânca. Am decis să plec. Să vin la voi, dacă mă primiți.

Am sărit și am strâns-o în brațe, plângând amândouă. Gheorghe a venit și el, și pentru prima dată după mult timp, am simțit că suntem din nou o familie. Am ajutat-o să-și găsească un loc de muncă, am avut grijă de copii cât timp ea era la serviciu. Nu a fost ușor, dar încet-încet, Ioana și-a revenit. Cătălin a încercat să o caute, să o convingă să se întoarcă, dar ea a rămas fermă. A divorțat, iar noi am fost alături de ea la fiecare pas.

Acum, când mă uit la ea, văd o femeie puternică, care a trecut prin iad și a ieșit mai puternică. Dar mă întreb, în fiecare seară, dacă am făcut bine. Dacă nu cumva am forțat-o să ia o decizie pe care nu era pregătită să o ia. Oare câte mame sunt în situația mea? Oare câte femei se sacrifică pentru bărbați care nu merită? Voi ce ați fi făcut în locul meu?