Partenerul meu e mereu salvatorul familiei lui: Unde mai rămân eu?

— Vlad, iar pleci? Am întrebat cu voce tremurată, stând în pragul ușii, cu mâinile strânse la piept. Era trecut de ora nouă seara, ploua cu găleata, iar el își trăgea în grabă geaca pe umeri, cu telefonul lipit de ureche.

— Mama are nevoie de mine, a căzut iar tensiunea la ea în bloc. Nu pot să o las așa, știi cum e, a răspuns el, evitând să mă privească în ochi.

Am rămas singură în apartamentul nostru mic din Militari, ascultând cum ploaia lovește geamul și cum pașii lui Vlad dispar pe scări. Am simțit un gol în stomac, același gol care mă urmărea de luni de zile, de când familia lui părea să aibă mereu nevoie de el, pentru orice: de la schimbat siguranțe, la dus bunica la doctor, la reparat mașina surorii lui. Și de fiecare dată, Vlad era primul care răspundea.

La început, mi s-a părut admirabil. Îmi plăcea cât de dedicat era, cât de mult ținea la ai lui. Dar, pe măsură ce timpul trecea, am început să simt că nu mai existam în ecuația vieții lui. Seara noastră de film? Anulată, pentru că fratele lui avea nevoie de ajutor la mutat. Weekendul la munte? Amânat, pentru că mătușa lui avea nevoie de Vlad să-i repare centrala. Chiar și aniversarea noastră de trei ani a fost întreruptă de un telefon disperat de la verișoara lui, care nu știa cum să completeze o cerere la primărie.

— Nu înțelegi, ei chiar au nevoie de mine, mi-a spus Vlad într-o seară, când am încercat să-i explic că mă simt invizibilă. — Și eu de tine, Vlad! am izbucnit, lacrimile curgându-mi pe obraji. — Dar eu nu contez? Nu vezi că nu mai avem timp pentru noi?

A oftat, a venit lângă mine și m-a luat în brațe, dar am simțit că e absent. — O să se termine, promit. Doar că acum e o perioadă mai grea. Dar perioada asta părea să nu se mai termine niciodată.

Într-o duminică, am decis să merg cu el la mama lui, să văd cu ochii mei ce se întâmplă. Am găsit-o pe doamna Mariana stând pe întuneric, cu o lumânare pe masă, plângându-se că nu poate aprinde aragazul. Vlad s-a pus imediat pe treabă, iar eu am încercat să o ajut la bucătărie. — Vlad e singurul pe care mă pot baza, mi-a spus ea, aruncându-mi o privire scurtă. — Fetele mele sunt ocupate, iar el mereu vine.

Am simțit un nod în gât. Oare eu eram egoistă? Oare nu înțelegeam cât de mult contează Vlad pentru familia lui? Dar, în același timp, nu puteam să nu mă întreb: dacă el e mereu acolo pentru ei, cine e aici pentru mine?

Seara, când ne-am întors acasă, am încercat să deschid subiectul din nou. — Vlad, nu vreau să alegi între mine și familia ta. Dar simt că nu mai suntem o echipă. Simt că nu mai avem nimic doar al nostru.

A tăcut. — Nu știu ce să fac, a spus încet. — Dacă nu-i ajut, mă simt vinovat. Dar nici nu vreau să te pierd pe tine.

— Poate ar trebui să-i lași și pe alții să se descurce. Să nu mai fii tu mereu salvatorul. Poate așa am avea și noi timp să fim… noi.

A dat din cap, dar știam că nu va fi ușor. Familia lui Vlad era obișnuită să-l sune pentru orice. Într-o seară, când am ieșit la o plimbare, telefonul lui a sunat de trei ori. De fiecare dată, altă problemă. — Nu răspunzi? l-am întrebat, încercând să-mi ascund frustrarea. — Nu acum, a spus el, dar privirea lui era deja departe, la celălalt capăt al firului.

Am început să mă întreb dacă nu cumva relația noastră era condamnată să fie mereu pe locul doi. Prietenele mele îmi spuneau să fiu mai înțelegătoare, că așa sunt bărbații de familie. Mama, în schimb, mă întreba dacă nu cumva merit mai mult. — Nu poți trăi mereu în umbra altora, mi-a spus ea într-o zi. — O să te pierzi pe tine.

Într-o noapte, după ce Vlad a plecat din nou, de data asta la sora lui care rămăsese fără apă caldă, am stat pe balcon și am plâns. M-am gândit la toate momentele în care am pus relația noastră pe pauză pentru alții. La toate promisiunile nerespectate, la toate planurile anulate. M-am întrebat dacă nu cumva eu eram problema, dacă nu cumva ceream prea mult. Dar, în adâncul sufletului, știam că nu era așa. Voiam doar să fiu văzută, să simt că și eu contez.

Într-o zi, am decis să-i scriu o scrisoare. Nu aveam curajul să-i spun totul în față, pentru că de fiecare dată când încercam, mă simțeam vinovată. În scrisoare, i-am spus tot ce simțeam: frustrarea, singurătatea, dorința de a avea și noi o viață a noastră. I-am spus că îl iubesc, dar că nu pot trăi la nesfârșit așteptând să vină și rândul meu.

Când a citit scrisoarea, Vlad a plâns. Nu-l mai văzusem niciodată așa. — Nu mi-am dat seama cât de mult te rănesc, a spus el. — Am crezut că fac bine, dar am uitat de noi.

A încercat să schimbe lucrurile. A început să spună „nu” mai des, să lase și pe alții să se descurce. La început, familia lui a fost șocată. Mama lui l-a certat, sora lui s-a supărat, dar Vlad a rămas ferm. — Am și eu viața mea, le-a spus. — Nu pot fi mereu la dispoziția tuturor.

Nu a fost ușor. Au fost certuri, reproșuri, lacrimi. Dar, încet-încet, am început să ne regăsim. Am reușit să avem din nou seri doar pentru noi, să râdem, să visăm, să fim complici. Vlad a învățat să pună limite, iar eu am învățat să am răbdare.

Totuși, uneori mă întreb dacă nu va reveni totul la fel. Dacă, la primul semn de criză, Vlad nu va uita din nou de noi. Dar poate că asta e, de fapt, provocarea oricărei relații: să găsești echilibrul între a fi acolo pentru ceilalți și a nu te pierde pe tine.

Mă uit la Vlad și mă întreb: oare cât de mult putem sacrifica din noi pentru ceilalți, fără să ne pierdem pe drum? Voi ce ați face în locul meu? Cum ați găsi echilibrul între familie și iubire?