Patru ani de sacrificii și o întrebare care mi-a schimbat viața: Sunt doar portofelul familiei mele?

— Nu mai pot, Mihai! Nu mai pot să duc totul singură! am izbucnit într-o seară, cu vocea tremurândă, în timp ce Vlad, băiețelul nostru de patru ani, dormea în camera alăturată. Mă uitam la soțul meu, care stătea pe canapea cu ochii lipiți de ecranul telefonului. De patru ani, eu eram cea care plătea facturile, cumpăra mâncare, plătea grădinița lui Vlad și acoperea toate cheltuielile casei. Mihai își pierduse locul de muncă la începutul pandemiei și de atunci nu mai găsise nimic „pe măsura lui”, după cum spunea mereu.

— Ce vrei să spui? a ridicat Mihai privirea, vizibil iritat.

— Vreau să spui că nu mai pot să fiu singura care aduce bani în casă. Am nevoie să mă ajuți. Să faci ceva! Să cauți un job, orice! am spus cu disperare.

A tăcut câteva secunde, apoi a oftat adânc și a spus:

— Tu câștigi destul. De ce să mă chinui eu cu un salariu de nimic? Oricum nu găsesc ceva pe măsura studiilor mele. Și Vlad are nevoie de mine acasă.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras brusc covorul de sub picioare. De patru ani, mă trezeam la 6 dimineața, îl pregăteam pe Vlad pentru grădiniță, apoi alergam la birou, unde munceam până seara târziu. Seara veneam acasă, găteam, făceam curat și încercam să fiu o mamă bună. Mihai era mereu „obosit”, mereu „în căutare”, dar niciodată nu aducea bani acasă.

În acea seară, după ce Mihai a ieșit trântind ușa balconului, am rămas singură în bucătărie. M-am uitat la mâinile mele crăpate de la atâta spălat vase și curățenie și m-am întrebat: „Oare chiar sunt doar portofelul familiei mele?”

A doua zi dimineață, am încercat să vorbesc din nou cu el.

— Mihai, te rog… Nu mai pot continua așa. Mă simt epuizată. Simt că nu mai suntem o echipă.

— Nu exagerezi? Toate prietenele tale ar da orice să aibă un soț care stă acasă cu copilul. Eu mă ocup de Vlad cât tu muncești. Ce vrei mai mult?

— Vreau să simt că suntem împreună în asta. Că nu sunt doar o sursă de bani. Că și tu lupți pentru noi.

A râs scurt:

— Dacă nu-ți convine, poți să te descurci singură. Eu nu mă umilesc pentru un salariu de nimic.

Cuvintele lui au fost ca un pumn în stomac. În acea zi am mers la serviciu cu ochii umflați de plâns. Colega mea, Irina, m-a tras deoparte la pauză.

— Ce ai pățit? Pari terminată…

Am izbucnit în lacrimi și i-am povestit totul. Irina m-a ascultat cu răbdare și mi-a spus:

— Nu ești singura care trece prin asta. Și sora mea a trecut printr-o situație asemănătoare. Dar trebuie să pui piciorul în prag. Altfel nu se va schimba nimic.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele din viața mea. M-am uitat la Vlad cum dormea liniștit și m-am întrebat dacă îi fac bine rămânând într-o familie unde mama e mereu obosită și tristă, iar tata e mereu absent sau iritat.

În zilele următoare, Mihai a devenit tot mai distant. Nu mai vorbea cu mine decât strictul necesar. Își petrecea timpul pe telefon sau la calculator, căutând „oportunități” care nu veneau niciodată. Eu simțeam cum mă sting încetul cu încetul.

Într-o seară, după ce Vlad a adormit, am deschis laptopul și am început să caut grupuri de sprijin pentru femei aflate în situații similare. Am citit zeci de povești despre femei care au dus singure greutatea familiei ani întregi, despre epuizare, despre lipsa recunoștinței și despre curajul de a schimba ceva.

Am început să mă gândesc serios la divorț. Gândul acesta mă speria teribil — ce va spune mama mea? Ce va spune lumea? Cum va reacționa Vlad? Dar nu puteam continua așa.

Într-o duminică dimineață, când Mihai bea cafeaua pe balcon și Vlad se juca pe covor cu mașinuțele lui preferate, am luat o decizie.

— Mihai, trebuie să vorbim serios. Nu mai pot trăi așa. Dacă nu vrei să cauți un loc de muncă sau să contribui altfel la familie, cred că ar fi mai bine să ne despărțim.

A rămas blocat câteva secunde, apoi s-a enervat:

— Tu chiar vrei să destrami familia pentru niște bani? Pentru că nu-ți convine că eu nu aduc bani acasă?

— Nu e vorba doar de bani! E vorba de respect, de sprijin reciproc! Nu pot fi doar portofelul tău! am strigat aproape fără să-mi dau seama.

A urmat o ceartă lungă și dureroasă. Vlad s-a speriat și a început să plângă. L-am luat în brațe și i-am promis că totul va fi bine.

După câteva zile de tăcere apăsătoare, Mihai mi-a spus că va pleca la părinții lui „să-și pună gândurile în ordine”. Am rămas singură cu Vlad într-un apartament mic din București, dar pentru prima dată după mult timp am simțit o ușurare ciudată.

Nu știu ce va urma. Poate Mihai se va schimba sau poate drumurile noastre se vor despărți definitiv. Dar știu că merit mai mult decât să fiu doar portofelul familiei mele.

Oare câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca mine? Oare cât timp ne vom mai sacrifica fără să cerem respectul pe care îl merităm?