Patru joburi, o inimă frântă și trădarea care m-a transformat în sclava soțului meu

„Nu pot să cred că încă mai trage ca o nebună pentru mine, nici nu știe cât de ușor o păcălesc!” Vocea lui Sorin răsuna în bucătărie, amestecându-se cu râsetele groase ale lui Doru și Mihai. Am rămas încremenită pe hol, cu sacoșele grele în mâini, ploaia încă picurându-mi de pe păr. Mă întorsesem mai devreme de la al patrulea job, epuizată, cu gândul la o baie caldă și la câteva clipe de liniște. Dar cuvintele acelea, aruncate cu atâta ușurință, mi-au străpuns inima ca un cuțit.

Nu era prima dată când simțeam că ceva nu e în regulă între noi, dar mereu am pus totul pe seama oboselii, a stresului, a datoriilor care ne sufocau. Sorin făcuse niște împrumuturi proaste, pierduse bani la pariuri și la jocuri de noroc, iar eu… eu am acceptat să trag pentru amândoi. Am luat joburi peste joburi: dimineața la brutărie, după-amiaza la curățenie într-un birou, seara la supermarket, iar noaptea, când nu mai puteam de oboseală, făceam traduceri online. Nu mai știam ce înseamnă să dormi opt ore, să ai o zi liberă sau să te bucuri de o cafea băută în liniște.

„Lasă, mă, că-i place să fie martiră! Dacă nu-i convenea, pleca de mult!” a râs Doru, iar Sorin a aprobat cu un zâmbet pe care nu-l văzusem niciodată pe fața lui. Am simțit cum mi se taie picioarele. Am intrat în bucătărie, încercând să-mi ascund lacrimile. „Bună seara”, am spus, cu vocea tremurândă. S-au uitat la mine ca la un străin, apoi Sorin a venit să mă ajute cu sacoșele, prefăcându-se grijuliu. „Ce-ai pățit, Maria? Ești palidă.”

Am vrut să țip, să-i spun că știu tot, dar m-am abținut. Am zâmbit forțat și am început să pun cumpărăturile la loc. Prietenii lui au plecat repede, iar Sorin a rămas să mă privească cu o privire rece, de parcă eram doar o piesă de mobilier. În acea noapte, am plâns în baie, cu robinetul deschis, ca să nu mă audă. Mă simțeam ca o umbră, ca o femeie care și-a pierdut demnitatea și visele.

A doua zi, la brutărie, colega mea, Lenuța, m-a întrebat dacă sunt bine. „Ai cearcăne cât China, Maria. Ce se întâmplă acasă?” Am dat din umeri, rușinată să recunosc adevărul. În orașul nostru mic, toată lumea știe totul despre toți. Dacă s-ar fi aflat că Sorin mă exploatează, aș fi fost subiect de bârfă luni de zile. Dar nu mai puteam să tac. În pauza de masă, i-am povestit totul Lenuței. Ea m-a privit cu ochii mari, apoi m-a strâns în brațe. „Nu meriți așa ceva, fată. Nu meriți să fii sclava nimănui, nici măcar a bărbatului tău.”

Seara, când am ajuns acasă, Sorin mă aștepta cu o listă de facturi și datorii. „Trebuie să mai găsești ceva de lucru, Maria. Nu ne ajung banii nici luna asta.” Am simțit cum mi se urcă sângele la cap. „Sorin, eu nu mai pot! Mă distrug! Tu ce faci? De ce nu cauți și tu un job serios?” El a ridicat din umeri, plictisit. „Eu am grijă de treburi importante. Tu ești mai bună la muncă de jos.”

Am izbucnit. „Nu mai sunt dispusă să fiu sclava ta! Nu mai pot să trag doar eu pentru greșelile tale!” Pentru prima dată, l-am văzut nervos. „Dacă nu-ți convine, poți să pleci! Dar să știi că fără mine n-ai fi nimic!”

Am ieșit din casă, tremurând de furie și de frică. Am mers pe străzi, sub ploaia rece, încercând să-mi adun gândurile. M-am gândit la părinții mei, la copilăria mea simplă de la țară, la visurile mele de fată: să am o familie fericită, să fiu iubită, să nu duc grija zilei de mâine. Unde greșisem? Cum ajunsesem să fiu o roată dințată într-o mașinărie a umilinței?

În zilele următoare, am început să caut soluții. Am vorbit cu fratele meu, Radu, care locuia la Cluj. „Maria, vino la mine. Găsim ceva de lucru aici, nu trebuie să mai tragi pentru el. Ești sora mea, nu te las la greu.” Am plâns la telefon, simțind pentru prima dată după mult timp o rază de speranță.

Când i-am spus lui Sorin că vreau să plec, a încercat să mă șantajeze emoțional. „Dacă pleci, rămân pe drumuri! Cum poți să-mi faci asta?” Dar nu mai aveam putere să-l ascult. Am împachetat câteva haine, mi-am luat actele și am plecat. În gară, am simțit că respir pentru prima dată după ani de zile.

La Cluj, viața nu a fost ușoară, dar măcar era a mea. Am găsit un job la o cafenea, am început să merg la terapie și, încet-încet, am învățat să mă iubesc din nou. Sorin m-a sunat de câteva ori, încercând să mă facă să mă întorc, dar nu am mai cedat. Am înțeles că nu sunt responsabilă pentru greșelile altora, că nu trebuie să-mi sacrific viața pentru cineva care nu mă respectă.

Acum, când privesc în urmă, mă întreb: câte femei mai trăiesc povestea mea, în tăcere? Câte dintre noi acceptăm să fim sclave din iubire, din frică sau din rușine? Oare cât mai putem duce până să ne rupem definitiv? Voi ce ați face în locul meu?