Pe marginea prăpastiei: Mărturia unui trădător

— Nu pot să cred că ai făcut asta, Vlad! Cum ai putut? Vocea Mariei răsuna în bucătăria noastră mică, spartă de ecoul farfuriei pe care tocmai o trântise în chiuvetă. Mâinile îi tremurau, iar ochii îi ardeau de lacrimi și furie. Eu stăteam nemișcat, cu spatele lipit de frigider, incapabil să-i susțin privirea. În mintea mea, totul se derula ca într-un film prost: petrecerea de la Andrei, râsetele, privirea Ioanei care m-a urmărit toată seara, și greșeala pe care am făcut-o fără să mă gândesc la consecințe.

Nu știu dacă a fost vinul sau faptul că mă simțeam invizibil în propria mea viață, dar în acea noapte am simțit că trăiesc din nou. Ioana era diferită – directă, caldă, cu un zâmbet care părea să-mi spună că merit mai mult decât rutina în care mă afundasem de ani de zile. Maria era mereu obosită, mereu cu gândul la copii și la facturi, iar eu… eu mă simțeam tot mai străin în propria casă.

— Vlad, nu-mi răspunzi? Ai ceva de spus? Maria aștepta un răspuns, dar eu nu găseam cuvintele. Cum să-i explic că nu a fost doar o aventură? Că am simțit ceva ce nu mai simțisem de mult? Că am fost slab și am fugit de problemele noastre în brațele altei femei?

Totul a început cu acea petrecere banală. Andrei, colegul meu de la serviciu, făcuse 40 de ani și ne chemase pe toți la el acasă. Maria nu a putut veni – copiii erau răciți și cineva trebuia să stea cu ei. Am plecat singur, fără chef, dar acolo am întâlnit-o pe Ioana. Era verișoara lui Andrei, venită din Cluj pentru câteva zile. Am vorbit ore întregi despre orice: filme vechi, cărți, copilărie. M-a ascultat cu o atenție pe care nu o mai primisem de mult.

După petrecere am început să ne scriem mesaje. La început banale, apoi tot mai personale. Îmi povestea despre viața ei, despre cum se simte singură după divorț și cum îi e dor să fie iubită. Eu îi spuneam despre fricile mele, despre cum simt că nu mai contez pentru nimeni. Ne-am întâlnit de câteva ori la o cafenea mică din centru. Apoi, într-o seară ploioasă, am ajuns la ea acasă.

— Nu vreau să-ți stric familia, Vlad… mi-a spus Ioana atunci, cu ochii umezi.
— N-o faci tu… Eu am făcut-o deja.

Am trăit câteva luni între două lumi. Acasă eram tatăl responsabil și soțul absent; cu Ioana eram bărbatul dorit, viu. Dar minciunile s-au adunat ca norii înaintea furtunii. Maria a început să bănuiască ceva – întârzierile mele, telefonul mereu pe silențios, privirea pierdută.

Într-o zi, când m-am întors acasă mai devreme decât de obicei, am găsit-o pe Maria stând la masa din bucătărie cu telefonul meu în mână. Îl descuiase și citise totul. Mesajele cu Ioana erau acolo, crude și sincere.

— Cum ai putut să-mi faci asta? Copiii tăi ce vină au?

Nu am avut răspuns. Am încercat să-i spun că o iubesc încă, că a fost o greșeală, dar nici eu nu mai credeam asta. Maria a plâns toată noaptea. A doua zi mi-a spus că vrea să divorțăm.

Au urmat luni de coșmar: discuții cu avocați, certuri pentru custodia copiilor, priviri reci la școală din partea altor părinți care aflaseră povestea noastră. Mama mea m-a sunat plângând:

— Vlad, cum ai putut? Tatăl tău n-ar fi făcut niciodată așa ceva!

M-am mutat într-o garsonieră mică la marginea orașului. Ioana a încercat să fie alături de mine, dar relația noastră nu a rezistat presiunii și vinovăției care mă apăsa în fiecare zi. Într-o seară mi-a spus:

— Nu pot să fiu motivul pentru care copiii tăi suferă.

A plecat fără să privească înapoi.

Am rămas singur cu gândurile mele și cu regretul că am distrus tot ce aveam mai drag. Copiii mă vizitează doar în weekenduri și mă privesc cu o tristețe pe care nu știu dacă o voi putea șterge vreodată.

Uneori mă întreb dacă a meritat totul pentru câteva luni de iluzie. Dacă există iertare pentru cei ca mine sau dacă unele greșeli ne urmăresc toată viața.

Oare voi putea vreodată să mă iert? Sau rămânem prizonierii propriilor alegeri pentru totdeauna?