Planul ascuns al soacrei: Ziua în care am aflat adevărul

— Nu pot să cred că ai venit neanunțată, Maria! am spus, încercând să-mi ascund iritarea în timp ce deschideam ușa. Soacra mea stătea în prag cu un zâmbet larg și o tavă cu prăjitură cu vișine, preferata lui Vlad. Era ora opt dimineața, într-o sâmbătă în care speram să dorm mai mult, dar planurile mele fuseseră spulberate de sunetul soneriei insistente.

— Draga mea, am trecut doar să văd dacă sunteți bine. Știi că nu pot sta liniștită dacă nu văd cu ochii mei, a spus ea, intrând fără să aștepte invitație. Mirosea a parfum scump și a ceva ascuns, ceva ce nu puteam încă defini.

Vlad încă dormea. Am pus tava pe masă și am încercat să-mi adun gândurile. Maria era genul de femeie care știa tot ce se întâmplă în familie, chiar și înainte ca ceilalți să afle. Întotdeauna am simțit că mă judecă, că nu sunt niciodată destul de bună pentru fiul ei.

— Ceva nu e în regulă? am întrebat-o, încercând să par calmă.

— Nu, nu… doar că… poate ar trebui să vorbim puțin, doar noi două. Despre viitorul vostru. Despre Vlad. Despre… copii.

Inima mi-a sărit o bătaie. Subiectul copiilor era mereu o sursă de tensiune. Eu și Vlad încercam de doi ani să avem un copil, dar fără succes. Maria știa asta și mereu făcea aluzii subtile sau mai puțin subtile.

— Maria, știi că facem tot ce putem… Nu e chiar atât de simplu.

Ea s-a apropiat și mi-a pus o mână pe umăr.

— Poate că nu faci tu tot ce poți, Irina. Poate că ar trebui să-l lași pe Vlad să ia deciziile importante. Poate că ar trebui să te gândești dacă ești femeia potrivită pentru el.

M-am simțit ca și cum cineva mi-ar fi tras covorul de sub picioare. Am rămas fără cuvinte. Maria m-a privit fix în ochi, cu o privire rece, calculată.

— Ce vrei să spui?

— Nimic, draga mea. Doar mă gândesc la binele lui Vlad. Și la viitorul familiei noastre.

În acel moment, Vlad a apărut în pijama, frecându-și ochii.

— Mamă? Ce cauți aici așa devreme?

Maria s-a transformat instantaneu într-o femeie caldă și iubitoare.

— Am venit cu prăjitură! Să vă văd! Să stăm împreună ca o familie!

Am schimbat priviri cu Vlad, dar el părea obosit și nu a observat tensiunea din aer. Am luat micul dejun împreună, dar fiecare înghițitură era amară pentru mine. Maria povestea despre rude, despre vecini, despre cât de greu e să fii mamă și cât de mult trebuie să te sacrifici pentru copii.

După ce Vlad a plecat la duș, Maria s-a apropiat din nou de mine.

— Ascultă-mă bine, Irina. Dacă nu poți să-i dai un copil lui Vlad, poate ar trebui să te gândești serios la ce urmează. Sunt femei care ar face orice pentru el. Nu-l ține legat de tine dacă nu poți fi ceea ce are nevoie.

Am simțit cum mi se taie respirația. Am vrut să-i răspund, dar cuvintele mi-au rămas blocate în gât. M-am ridicat brusc de la masă și am ieșit pe balcon, încercând să-mi stăpânesc lacrimile.

Telefonul mi-a vibrat în buzunar. Era un mesaj de la mama mea: „Sper că ești bine. Dacă ai nevoie de mine, sunt aici.” Am simțit un val de căldură și tristețe în același timp. Mama mea era singura care mă înțelegea cu adevărat.

Când m-am întors în sufragerie, Maria vorbea la telefon cu cineva.

— Da, dragă… Ți-am spus că o să rezolv eu… Vlad merită mai mult… Da, știu că ai dreptate…

Când m-a văzut, a închis repede telefonul și a zâmbit forțat.

— Trebuie să plec acum, draga mea. Să ai grijă de tine… și de Vlad.

După ce a plecat, am simțit că ceva nu e în regulă. Am început să caut indicii prin casă, ca o nebună. Am găsit un bilet uitat pe masa din hol: „Ne vedem luni la cabinet. Să nu uiți analizele.” Era scrisul Mariei.

Când Vlad a ieșit din baie, l-am confruntat:

— Vlad, mama ta știe ceva ce eu nu știu? Ce se întâmplă luni?

Vlad s-a uitat la mine surprins.

— Ce vrei să spui? Nu știu nimic despre luni…

I-am arătat biletul. A luat hârtia și a citit-o de două ori.

— Nu e pentru mine… Poate e pentru ea…

Dar ceva din vocea lui trăda nesiguranță. În acea seară am încercat să vorbesc cu el despre tot ce simțeam: presiunea Mariei, frustrarea mea, teama că nu sunt suficient de bună pentru el sau pentru familia lui.

— Irina, te iubesc. Dar mama… e greu cu ea uneori. Știi cum e…

— Nu vreau să trăiesc mereu cu frica asta! Nu vreau ca familia ta să decidă pentru noi!

Vlad m-a luat în brațe, dar eu simțeam că distanța dintre noi crește cu fiecare zi care trecea.

Luni dimineață am primit un telefon de la Maria:

— Irina, te rog să vii cu mine la cabinetul doctorului Popescu. E important pentru familie.

Am acceptat din curiozitate și teamă. La cabinet am aflat adevărul: Maria făcuse programare pentru mine la fertilizare in vitro fără să mă consulte sau să mă întrebe dacă sunt pregătită pentru asta. Totul era deja stabilit: analizele mele erau trimise fără acordul meu, iar doctorul știa deja tot istoricul meu medical.

Am simțit cum lumea mi se prăbușește. M-am ridicat și am plecat fără să spun un cuvânt. În acea zi am decis că trebuie să-mi apăr limitele și demnitatea, chiar dacă asta însemna să mă cert cu toată familia lui Vlad.

Când am ajuns acasă, l-am privit pe Vlad în ochi:

— Ori suntem o echipă și decidem împreună ce facem cu viața noastră, ori fiecare merge pe drumul lui. Nu mai accept ca altcineva să decidă pentru mine!

Nu știu ce va urma între mine și Vlad sau între mine și Maria. Dar știu sigur că nu mai pot trăi sub presiunea așteptărilor altora.

Mă întreb: câte femei din România au trecut prin asta? Câte au avut curajul să spună „nu” când toată lumea le cerea „da”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?