Poate Dragostea Să Vindece Trădarea? Povestea Mea Despre Iertare și Regăsire

— Cum ai putut să-mi faci asta, Radu? Vocea mea răsuna spartă în bucătăria noastră mică din cartierul Militari, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. El stătea cu ochii în pământ, mâinile tremurând pe marginea mesei. Nu mai era bărbatul sigur pe el care mă cucerise acum zece ani, la o petrecere de Revelion la niște prieteni comuni. Atunci râdeam amândoi, visam la o viață împreună, la copii, la o casă cu grădină. Acum, totul părea o glumă proastă.

— Mirela, te rog… nu e ceea ce crezi.

Am izbucnit în râs. Un râs amar, care m-a durut în piept. — Nu e ceea ce cred? Am văzut mesajele, Radu! Am văzut poza cu voi doi la munte! Ce altceva să cred?

A tăcut. În tăcerea lui era recunoașterea. M-am simțit mică, umilită, ca și cum toți anii în care am tras împreună la jug nu au însemnat nimic. M-am gândit la mama mea, care mereu îmi spunea: „Bărbații sunt slabi, Mirela. Fii atentă cu cine îți pui sufletul.” Dar eu nu am ascultat-o. L-am ales pe Radu pentru că era altfel. Sau așa am crezut.

În acea noapte nu am dormit deloc. Am stat pe canapea, cu ochii la tavan, încercând să-mi adun gândurile. Îmi venea să urlu, să sparg ceva, dar nu aveam nici măcar puterea să plâng. M-am gândit la fiica noastră, Ilinca, care dormea liniștită în camera ei roz. Ce o să-i spun? Cum o să-i explic că tata nu mai vine acasă?

A doua zi dimineață, Radu a încercat să vorbească cu mine.

— Mirela, te rog… a fost o greșeală. Nu înseamnă nimic pentru mine femeia aia. A fost doar… nu știu… am fost slab.

— Și eu ce sunt? O opțiune de rezervă? Am ridicat vocea fără să vreau. M-am simțit ca o străină în propria casă.

Au urmat zile de tăcere și priviri aruncate pe furiș. Mama a venit să stea cu mine când a aflat ce s-a întâmplat. A început să-mi spună că trebuie să-l iert pentru binele copilului.

— Mirela, gândește-te la Ilinca. O să sufere dacă vă despărțiți. Toți bărbații greșesc, dar familia e mai importantă decât orgoliul tău.

Am simțit cum mă sufoc. De ce trebuie mereu femeia să ierte? De ce trebuie să punem mereu nevoile altora înaintea durerii noastre?

Într-o seară, după ce Ilinca a adormit, am ieșit pe balcon cu Radu. Bucureștiul era liniștit, doar câteva lumini pâlpâiau în depărtare.

— Mirela… nu vreau să te pierd. Sunt un prost. Nu știu ce a fost în capul meu. Poate presiunea de la muncă… poate faptul că tu erai mereu obosită… Nu vreau să găsesc scuze. Vreau doar să mă ierți.

L-am privit lung. Chipul lui era brăzdat de riduri pe care nu le observasem până atunci. Poate nici eu nu mai eram femeia veselă și plină de viață de altădată.

— Știi ce doare cel mai tare? Că nu ai avut curajul să-mi spui tu. Că am aflat din întâmplare, ca o proastă.

A dat din cap rușinat.

— Mi-a fost frică să nu te pierd.

— Tocmai asta ai făcut.

Au trecut săptămâni în care am oscilat între furie și dorința de a salva ceva din ce fusese odată iubirea noastră. Prietenele mele îmi spuneau că ar trebui să-l las.

— Mirela, dacă te-a trădat o dată, o va face și a doua oară! Nu merită lacrimile tale!

Dar eu nu puteam să mă desprind atât de ușor. Îmi aminteam serile când dansam împreună în bucătărie, vacanțele la mare cu Ilinca, serile când ne țineam de mână și visam la bătrânețe împreună.

Într-o zi, Ilinca m-a întrebat:

— Mami, de ce plângi mereu?

Atunci am realizat cât de mult o afectează totul. Am decis să mergem la terapie de cuplu. Radu a acceptat imediat, disperat să repare ceva din ce stricase.

La prima ședință, psiholoaga ne-a întrebat:

— Ce vă ține încă împreună?

Am tăcut amândoi. Radu a spus încet:

— Dragostea pentru Ilinca… și pentru Mirela.

Eu am izbucnit în plâns.

Au urmat luni grele, pline de discuții dureroase și încercări de a reconstrui încrederea pierdută. Nu a fost ușor. Fiecare mesaj pe telefonul lui îmi dădea fiori. Fiecare întârziere la serviciu mă făcea să tresar.

Dar încet-încet am început să vorbim din nou ca doi oameni care se iubesc, nu ca doi străini care împart aceeași casă. Am început să ieșim din nou împreună, să râdem timid la glumele noastre vechi.

Nu știu dacă voi putea ierta vreodată complet. Nu știu dacă rana asta se va vindeca vreodată cu adevărat. Dar știu că am ales să lupt pentru familia mea și pentru mine.

Uneori mă întreb: oare merită să iertăm atunci când suntem trădați? Sau e doar o iluzie că dragostea poate repara orice? Voi ce ați face în locul meu?