Poate inima să ierte după ce a fost zdrobită? Povestea mea după trădare

— Nu pot să cred că ai avut curajul să te întorci aici, Radu! am izbucnit, cu mâinile tremurând pe clanța ușii. Era seară, copiii dormeau, iar liniștea casei noastre vechi părea să apese și mai tare pe sufletul meu. Radu stătea în prag, cu ochii în pământ, ca un copil prins cu minciuna. Nu-l mai văzusem de aproape doi ani, de când a plecat cu Irina, fata aceea cu zâmbet larg și părul lung, care îi dăduse lumea peste cap.

Am simțit cum inima îmi bate nebunește, ca atunci când am aflat prima dată că mă înșală. Îmi amintesc perfect acea zi: eram în bucătărie, făceam ciorbă pentru copii, iar telefonul lui a sunat. Nu am vrut să mă uit, dar instinctul mi-a spus să o fac. Mesajele dintre el și Irina erau pline de promisiuni, de dorințe, de planuri. Am simțit cum totul se prăbușește în jurul meu, dar am tăcut. Am sperat că va fi doar o greșeală, o rătăcire de moment. Dar nu a fost. Într-o seară, după ce copiii au adormit, Radu mi-a spus că nu mai poate, că nu mă mai iubește, că vrea să plece. Am rămas singură, cu doi copii mici, cu inima făcută bucăți și cu o rușine care mă ardea pe dinăuntru.

— Nu am venit să-ți cer nimic, doar să te rog să mă asculți, a spus el încet, fără să ridice privirea. Am simțit o furie mocnită, dar și o curiozitate dureroasă. Ce putea să spună după tot ce a făcut?

— Ce vrei să-mi spui, Radu? Că ai greșit? Că ți-e dor de copii? Sau că viața cu Irina nu a fost cum ai visat? am întrebat, cu vocea tăioasă. El a oftat adânc, iar ochii i s-au umplut de lacrimi. Nu-l mai văzusem niciodată așa.

— Am fost un prost, Maria. Am crezut că pot să fug de probleme, că altcineva mă va face fericit. Dar am pierdut tot ce era mai important pentru mine. Pe tine, pe copii, pe noi. Irina… nu era ceea ce credeam. Am rămas singur, am pierdut și serviciul, și liniștea. M-am gândit la voi în fiecare zi. Nu vreau să mă ierți acum, dar vreau să știi că regret totul.

Am simțit cum lacrimile îmi curg pe obraji, deși nu voiam să-i arăt slăbiciunea mea. În acești doi ani, am învățat să fiu puternică. Am muncit pe brânci, am renunțat la multe, am plâns nopți la rând, dar am mers mai departe pentru copii. Ei sunt tot ce am mai scump. Seară de seară, îi priveam cum dorm și mă întrebam dacă vor înțelege vreodată de ce tatăl lor a ales să plece. Au întrebat de el, au plâns, s-au închis în ei. Am făcut tot ce am putut să le alin durerea, dar rana a rămas.

— Maria, nu vreau să te rănesc din nou. Știu că nu merit să mă primești înapoi. Dar nu pot să nu sper că, într-o zi, mă vei putea ierta, a spus el, cu vocea stinsă. Am simțit cum o parte din mine vrea să-l creadă, să-l îmbrățișeze, să uite totul. Dar cealaltă parte, cea care a suferit, care a fost umilită, nu poate uita așa ușor.

— Radu, nu e vorba doar despre mine. E vorba despre copii. Ei au nevoie de stabilitate, de siguranță. Nu pot să-i supun din nou la incertitudine. Cum pot să am încredere că nu vei pleca iar, la prima problemă? am spus, cu voce tremurată. El a venit mai aproape, dar eu am făcut un pas înapoi. Nu eram pregătită să-l las să se apropie.

— Am învățat din greșeli, Maria. Am fost orb, am crezut că fericirea e ceva ce găsești în altă parte. Dar fericirea era aici, cu voi. Nu vreau să te forțez să mă ierți. Vreau doar să încerc să fiu din nou tată pentru copiii noștri. Să fiu un om mai bun, pentru voi.

Am privit în ochii lui și am văzut sinceritate. Dar și teamă. Și eu aveam aceeași teamă. Dacă îl iert și mă rănește din nou? Dacă copiii suferă iar? Am trăit prea mult timp cu frica asta. M-am obișnuit cu singurătatea, cu lipsurile, cu privirile pline de milă ale vecinilor. Dar am învățat să mă descurc. Să fiu mama și tata, să fiu stâlpul casei. Să nu mai depind de nimeni.

— Nu știu dacă pot să te iert, Radu. Nu știu dacă vreau să mai risc. Am muncit prea mult să mă ridic de jos, să-mi refac viața. Poate că nu mai sunt femeia care te-a așteptat cu cina caldă și cu zâmbetul pe buze. Poate că am devenit altcineva, am spus, simțind cum vocea mi se frânge.

El a tăcut, apoi a spus încet:

— Poate că merit să sufăr. Dar nu vreau să renunț la voi. Vreau să încerc, să vă arăt că pot fi alt om. Măcar pentru copii, lasă-mă să fiu aproape de ei.

Am oftat adânc. Copiii aveau nevoie de tatăl lor, dar eu? Eu aveam nevoie de liniște, de siguranță, de respect. Nu știam dacă pot să-l mai privesc vreodată fără să-mi amintesc trădarea. Dar nici nu puteam să-l alung, să-i răpesc copiilor șansa de a-și cunoaște tatăl.

În acea noapte, nu am dormit. M-am plimbat prin casă, am privit fotografiile vechi, am ascultat respirația liniștită a copiilor. M-am întrebat de zeci de ori: ce e mai bine pentru noi? Să-l primesc înapoi și să risc să fiu din nou rănită? Sau să merg mai departe singură, cu capul sus, dar cu inima grea?

A doua zi, i-am spus lui Radu că poate veni să-i vadă pe copii, dar că nu sunt pregătită să-i dau o a doua șansă. Poate timpul va vindeca rănile, poate nu. Dar nu vreau să mă mai pierd pe mine pentru cineva care nu a știut să mă prețuiască.

Mă întreb și acum, în fiecare seară: oare pot să iert cu adevărat? Oare merită cineva o a doua șansă după ce a zdrobit tot ce era mai frumos în mine? Voi ce ați face în locul meu?