Portofelul lui Cătălin și colivia mea: Cum am supraviețuit unei căsnicii care m-a sufocat

— Irina, unde e portofelul meu? Ai umblat iar la bani? Glasul lui Cătălin răsuna ca un tunet în bucătăria mică, plină de mirosul de cafea arsă. M-am oprit din spălatul vaselor, cu mâinile ude și tremurânde. Am simțit cum inima mi se strânge, ca de fiecare dată când vocea lui ridica tonul.

— Nu, Cătălin, nu am umblat la portofelul tău. Poate l-ai lăsat în mașină…

— Nu mă minți! Știu eu mai bine! Mereu dispar bani din casă! Ce faci cu ei? Îi dai la maică-ta?

Mi-am mușcat buza de jos, încercând să nu plâng. Nu era prima dată când mă acuza pe nedrept. De fapt, nici nu mai știam când începuse totul — poate după ce s-a născut Andreea, fetița noastră, sau poate după ce a rămas fără serviciu și s-a închis în sine, iar eu am devenit țapul ispășitor pentru toate frustrările lui.

Cătălin era genul de bărbat care voia să controleze totul: banii, timpul meu, prieteniile mele. Salariul meu de educatoare intra direct pe cardul lui. Eu primeam „bani de pâine” — atât cât considera el că am nevoie. Dacă voiam să cumpăr ceva pentru mine sau pentru copii, trebuia să-i cer voie. De multe ori mă simțeam ca o fetiță cerșind atenție și aprobare.

— Irina, nu mai visa! Femeile ca tine nu ajung nicăieri fără bărbat! îmi spunea adesea soacra mea, doamna Viorica, cu un zâmbet fals. Ea îl susținea mereu pe Cătălin, chiar și când ridica vocea la mine sau mă făcea „proastă” în fața copiilor.

Într-o seară de iarnă, după ce copiii adormiseră, am avut curajul să-i spun:

— Cătălin, nu mai pot trăi așa. Mă simt ca într-o colivie. Vreau să am și eu un cuvânt de spus în casa asta.

A râs scurt și rece:

— Dacă nu-ți convine, ușa e acolo! Dar să știi că fără mine nu te descurci! Cine te ia pe tine cu doi copii?

Am simțit cum mi se prăbușește lumea. Avea dreptate? Eram eu atât de slabă? În noaptea aceea am plâns încet, să nu mă audă copiii. M-am gândit la mama mea, la cum a rămas singură cu mine după ce tata a plecat în Italia și nu s-a mai întors niciodată. Știam cât e de greu să fii femeie singură în România.

A doua zi la grădiniță, colega mea, Mirela, m-a tras deoparte:

— Irina, ai cearcăne negre… Ce se întâmplă acasă?

Am ezitat. Mi-era rușine să recunosc. În orașul nostru mic din Moldova toată lumea vorbește. Dar Mirela a insistat:

— Nu ești singură. Știi că poți veni la mine dacă ai nevoie.

Vorbele ei mi-au dat curaj. Am început să pun deoparte câte 10 lei din banii de pâine. Îi ascundeam într-o cutie veche de pantofi, sub patul Andreei. Era puțin, dar era începutul libertății mele.

Într-o zi, Cătălin a venit acasă beat și nervos. A spart o farfurie și a urlat la mine că sunt o „parazită”. Copiii s-au speriat și s-au ascuns sub masă. Atunci am știut că nu mai pot continua.

În noaptea aceea am împachetat câteva haine pentru mine și copii. Am lăsat o scrisoare pe masă: „Nu mai pot trăi în frică. Plec pentru mine și pentru copii.”

Am fugit la Mirela. M-a primit cu brațele deschise. A doua zi am sunat-o pe mama:

— Mamă, vin acasă. Nu mai pot.

Mama a plâns la telefon:

— Of, Irina… Știam eu că nu e bine la voi… Dar n-am vrut să mă bag.

Au urmat luni grele: divorțul, judecata oamenilor din sat („A lăsat bărbatul! Cine știe ce-a făcut!”), lipsa banilor. Cătălin a încercat să mă șantajeze:

— Dacă nu te întorci, nu-ți mai dau niciun leu pentru copii!

Am mers la Protecția Copilului. Am stat la cozi interminabile pentru alocații și ajutoare sociale. M-am simțit umilită când funcționara mi-a spus:

— Doamnă, dar nu vă gândiți să vă împăcați cu soțul? E greu singură…

Dar am rezistat. Pentru Andreea și Vlad, băiatul meu cel mic. Pentru mine însămi.

După un an, am reușit să-mi găsesc o garsonieră mică într-un bloc vechi. Era frig iarna și pereții mucegăiau, dar era casa noastră — fără țipete, fără frică.

Într-o seară, Andreea mi-a spus:

— Mami, aici e liniște… Pot să dorm fără să-mi fie frică.

Atunci am știut că am făcut ce trebuia.

Acum sunt liberă. Nu mai cer voie nimănui să cumpăr o rochie sau o carte pentru copii. Încă mă lupt cu prejudecățile („Femeia trebuie să rabde!”), dar nu mai tac.

Mă întreb uneori: câte femei trăiesc încă în colivii invizibile? Câte au curajul să iasă? Oare cât valorează libertatea noastră — și cine are dreptul să ne-o ia?