Prea multă distracție – așa am aflat secretul soțului meu la Urgențe, și tot cu cardul meu a plătit!

— Nu pot să cred că iar întârzii, Vlad! Am urlat în telefon, cu mâinile tremurând de nervi, în timp ce ceasul de pe perete părea să bată tot mai tare, ca o bătaie de inimă în pieptul meu. Era trecut de miezul nopții, iar el nu răspundea la mesaje de ore bune. În bucătărie, mama îmi făcea semn să nu mai plâng, dar lacrimile îmi curgeau deja pe obraji. Nu era prima dată când Vlad dispărea fără urmă, dar în seara aceea, ceva era diferit. Simțeam în oase că urmează să se întâmple ceva rău.

Telefonul a sunat brusc, iar pe ecran a apărut un număr necunoscut. Am răspuns cu vocea gâtuită:
— Alo?
— Bună seara, doamnă Ionescu? Sunt de la Spitalul de Urgență Floreasca. Soțul dumneavoastră a fost adus aici, ar trebui să veniți cât mai repede.

Am simțit cum mi se taie picioarele. Mama m-a prins de braț și m-a ajutat să mă îmbrac, în timp ce eu încercam să nu mă gândesc la ce era mai rău. În taxi, am privit luminile orașului ca prin ceață. Vlad nu era genul care să se bage în necazuri, sau cel puțin așa credeam eu. Dar în ultima vreme, totul se schimbase între noi. Era distant, mereu cu telefonul ascuns, mereu cu scuze noi.

Când am ajuns la spital, am alergat pe holurile reci, cu inima cât un purice. La camera de gardă, o asistentă m-a privit cu milă și m-a condus spre o sală de tratament. Acolo, Vlad stătea pe un pat, cu o perfuzie în mână și fața palidă. Lângă el, o femeie tânără, blondă, cu rochie scurtă și machiajul curs, plângea în hohote.

— Vlad, ce s-a întâmplat? Cine e femeia asta?

El a încercat să se ridice, dar asistenta l-a împins ușor înapoi.
— Doamnă, vă rog să vă calmați. Soțul dumneavoastră a avut o reacție alergică severă. Din fericire, ați ajuns la timp.

— Cine e ea? am repetat, de data asta mai tare, cu vocea spartă de furie.

Femeia s-a uitat la mine cu ochii mari, apoi la Vlad, care a oftat adânc.
— Ana, te rog… nu aici, nu acum.

— Ba da, chiar acum! Cine e ea?

Femeia a izbucnit în plâns și a ieșit din cameră. Vlad a rămas cu privirea în podea.
— E… e Irina. Colega mea de la birou. Am ieșit să bem ceva după muncă și…

— Și ce? Ai ajuns la spital cu ea? Ce s-a întâmplat, Vlad?

A tăcut. Asistenta a venit cu o factură și mi-a întins-o.
— Trebuie să achitați tratamentul. Soțul dumneavoastră nu avea la el decât un card pe numele dumneavoastră.

Am privit hârtia și am simțit cum mi se face rău. Totul era pe numele meu, cu banii mei. Am plătit, deși mâinile îmi tremurau atât de tare încât abia am reușit să introduc PIN-ul.

Când am ieșit pe hol, Irina stătea pe o bancă, cu fața în palme. M-am apropiat de ea, deși nu știam ce să-i spun. Ea a ridicat privirea și mi-a spus printre suspine:
— Îmi pare rău, Ana. Nu am vrut să se ajungă aici. Nu știam că ești atât de bună…

— Nu e vorba despre mine, Irina. E vorba despre el. Cum ați ajuns aici?

— Am fost la un club. Vlad a băut ceva și a început să se simtă rău. Am chemat salvarea. Nu aveam bani la mine, iar el avea doar cardul tău. Mi-a spus să-l folosesc, că tu o să înțelegi…

Am simțit cum mi se rupe ceva în suflet. Vlad mă trădase nu doar cu o altă femeie, ci și cu banii mei, cu încrederea mea, cu tot ce construisem împreună. Am intrat din nou în salon, hotărâtă să pun capăt minciunilor.

— Vlad, cât timp durează asta?

El a ridicat privirea, cu ochii roșii de la lacrimi.
— De câteva luni. Nu am vrut să te rănesc, Ana. M-am simțit singur, tu erai mereu ocupată cu serviciul, cu mama ta, cu copiii…

— Și asta e scuza ta? Că eu munceam să ne fie bine, iar tu… tu te distrezi cu „colega” la cluburi, pe banii mei?

— Nu e așa simplu, Ana. Am greșit, știu. Dar nu pot să schimb ce s-a întâmplat.

Am ieșit din salon fără să mai spun nimic. Pe hol, mama mă aștepta, cu ochii plini de îngrijorare.
— Ce faci, Ana? Ce vrei să faci acum?

— Nu știu, mamă. Nu știu dacă pot să-l iert. Nu știu dacă mai pot să am încredere în cineva.

Am ajuns acasă dimineața, cu ochii umflați de plâns și sufletul sfâșiat. Copiii dormeau, iar liniștea din casă era apăsătoare. M-am așezat pe marginea patului și am privit pe geam, la răsăritul care nu-mi aducea nicio speranță.

În zilele care au urmat, Vlad a încercat să mă caute, să-mi explice, să-și ceară iertare. Irina mi-a trimis un mesaj lung, în care își cerea scuze și îmi spunea că nu va mai căuta niciodată pe Vlad. Dar nimic nu mai conta. Încrederea era distrusă, iar umilința pe care am simțit-o în acea noapte la spital nu se va șterge niciodată.

Acum, după tot ce s-a întâmplat, mă întreb dacă mai pot să o iau de la capăt. Oare chiar se poate reconstrui ceva după o asemenea trădare? Sau rămânem pentru totdeauna prizonierii durerii și ai neîncrederii? Voi ce ați face în locul meu?