Prețul Încrederii: O Familie Despărțită de Lăcomie

— Nu pot să cred că ai ajuns să ceri așa ceva, Radu! Ai uitat cine te-a primit în casa asta? Glasul meu tremura, dar nu de teamă, ci de furie. Mă uitam la el, stând în pragul sufrageriei, cu mâinile încrucișate și privirea rece, ca și cum nu ar fi fost niciodată parte din familia noastră.

Irina, fiica mea, stătea lângă mine, cu ochii roșii de plâns. Încerca să-și țină spatele drept, dar o vedeam cum se frânge pe dinăuntru. Radu, fostul ei soț, nu părea deloc afectat. Venise să ne anunțe că vrea jumătate din casă după divorț, pentru că el „a plătit renovările”.

— Nu e vorba doar de bani, mamă, mi-a șoptit Irina, încercând să mă liniștească. Dar eu știam că e mult mai mult de atât. Era vorba de încredere, de familie, de tot ce am construit împreună.

Casa asta nu era doar niște cărămizi și mortar. Era visul nostru, al meu și al soțului meu, Gheorghe. Am muncit o viață întreagă la ea. Am pus fiecare leu deoparte, am renunțat la vacanțe, la haine noi, doar ca să avem un loc al nostru. Când Irina s-a măritat cu Radu, am decis să le dăm etajul de sus. „Să fie aproape de noi”, am zis atunci. Nici prin cap nu-mi trecea că într-o zi ne vom certa ca niște străini pentru același acoperiș.

Radu a început să renoveze etajul la scurt timp după nuntă. A adus meșteri, a schimbat parchetul, a pus faianță nouă la baie. Recunosc, a investit bani. Dar niciodată nu ne-a spus că vrea ceva la schimb. Ba chiar se lăuda la toți prietenii că „a pus umărul” la casa socrilor.

Acum, după trei ani de căsnicie și o fetiță de doi ani, totul s-a destrămat. Certurile lor au devenit tot mai dese. Radu venea târziu acasă, Irina plângea nopți întregi. Am încercat să-i ajutăm, să-i împăcăm, dar era prea târziu. Într-o zi, Irina a venit la mine cu fetița în brațe și mi-a spus: „Nu mai pot, mamă. Vreau să divorțez.”

Nu am judecat-o. Am văzut cu ochii mei cum s-a schimbat Radu. Nu mai era băiatul blând și muncitor pe care îl cunoscusem. Era rece, distant, mereu nemulțumit. Dar nici prin cap nu-mi trecea că va ajunge să ne dea în judecată pentru casă.

— E dreptul meu! a ridicat vocea Radu în acea seară. Am investit zeci de mii de lei aici! Vreau jumătate!

— Dar casa e pe numele nostru! am strigat eu. Tu ai venit aici cu două valize și atât!

— Nu contează! Legea e de partea mea! a răspuns el, cu un zâmbet sfidător.

Gheorghe a încercat să-l calmeze:
— Radu, hai să discutăm ca oamenii… Nu vrei să te gândești la fetița ta? Ce exemplu îi dai?

Dar Radu nu voia să audă. A plecat trântind ușa, lăsând în urmă o liniște apăsătoare.

Au urmat luni de coșmar. Avocați, hârtii, termene la tribunal. Fiecare zi era o luptă. Irina era epuizată. Fetița întreba mereu unde e tati. Eu nu mai dormeam nopțile. Mă întrebam unde am greșit. Oare am fost prea naivi? Oare am avut prea multă încredere?

Vecinii au început să vorbească. „Ai auzit ce pățesc ăia de la numărul 12? Ginerele vrea să le ia casa!” Mă simțeam rușinată să ies din curte. Prietenele mă sunau să mă întrebe dacă e adevărat. Toată lumea avea o părere: unii ziceau că Radu are dreptate, alții că ar trebui să-l dăm afară cu poliția.

Într-o seară, când Irina adormise cu fetița în brațe, am stat cu Gheorghe la masă și am plâns amândoi. El mi-a spus:
— Nu-mi vine să cred că am ajuns aici. Am vrut doar să le fie bine…

— Și eu… Dar uite ce s-a ales de tot.

Procesul a durat aproape un an. Avocatul nostru ne-a spus că șansele sunt mici să piardem casa, dar stresul era imens. Radu a venit cu facturi, chitanțe, martori. A încercat să demonstreze că fără banii lui nu s-ar fi putut face nimic.

În ziua sentinței, am stat toți trei pe banca din fața tribunalului. Irina tremura ca o frunză. Eu îi țineam mâna și mă rugam în gând. Când judecătoarea a spus că dreptul de proprietate rămâne la noi și că Radu poate cere doar contravaloarea investițiilor dovedite, am simțit că mi se ia o piatră de pe inimă.

Dar bucuria a fost amară. Irina era distrusă. „Nu mai vreau să aud de el niciodată”, mi-a spus printre lacrimi. Fetița întreba mereu de tatăl ei. Casa noastră nu mai era acasă. Era doar un loc plin de amintiri dureroase și suspiciuni.

Au trecut doi ani de atunci. Încercăm să ne refacem viața. Irina merge la terapie, fetița merge la grădiniță și începe să zâmbească din nou. Eu și Gheorghe ne uităm la casa noastră și ne întrebăm dacă am făcut bine să avem atâta încredere.

Uneori mă trezesc noaptea și mă întreb: oare chiar poți să cunoști vreodată cu adevărat omul pe care îl primești în familie? Sau suntem toți orbiți de dorința de a crede în bine? Voi ce credeți? Ați trecut prin ceva asemănător?