Prețul încrederii: Povestea unei nurori românce între iubire și trădare

— Nu mai pot, Ilinca! Ori semnezi, ori… nu știu ce să mai facem cu tine! vocea soacrei mele, doamna Viorica, răsuna în bucătăria mică, plină de aburi și miros de ciorbă. Mâinile îmi tremurau pe cana de ceai, iar privirea lui Vlad, soțul meu, era ațintită în podea.

Mă simțeam prinsă ca într-o capcană. De luni bune, de când ne-am mutat împreună, presiunea era tot mai mare: să trec apartamentul meu pe numele lui Vlad, „că așa e normal între soți”, „că trebuie să avem totul împreună”. Dar eu știam cât am muncit pentru acel apartament. Era moștenirea mea de la tata, singurul lucru care îmi amintea de el.

— Ilinca, nu înțelegi? Dacă nu faci asta, lumea o să creadă că nu ai încredere în Vlad! a continuat Viorica, cu vocea ei tăioasă. — Și ce fel de familie suntem noi dacă nu avem nimic împreună?

Am simțit cum lacrimile îmi urcă în ochi. Vlad nu spunea nimic. De fiecare dată când încercam să vorbim între patru ochi, îmi spunea doar: „Mama are dreptate, Ilinca. Așa fac toate familiile.”

Dar eu nu eram „toate familiile”. Eu eram eu. Și știam că dacă semnez, ceva din mine se va rupe pentru totdeauna.

Într-o seară, după încă o ceartă, am ieșit pe balcon și am privit luminile orașului. M-am gândit la mama mea, la cât s-a chinuit să mă crească singură după ce tata s-a dus. La cum mi-a spus mereu: „Nu lăsa pe nimeni să-ți ia ce e al tău, Ilinca.” Dar oare nu era Vlad familia mea acum? Nu trebuia să am încredere?

A doua zi dimineață, Viorica a venit cu actele pregătite. — Hai, Ilinca, semnează! E doar o formalitate!

Am luat pixul cu mâna tremurândă. Vlad era lângă mine, dar părea absent. Am semnat. În clipa aceea am simțit că am pierdut ceva mai mult decât un apartament.

Lunile au trecut și atmosfera din casă s-a schimbat. Viorica venea tot mai des, dădea ordine, muta lucruri prin casă fără să mă întrebe. Vlad era tot mai rece. Într-o zi l-am auzit vorbind la telefon cu sora lui: — Acum e totul rezolvat. Nu mai are cum să ne facă probleme.

Atunci am înțeles. Nu era vorba despre familie sau iubire. Era vorba despre control.

Am încercat să vorbesc cu Vlad. — De ce ai făcut asta? De ce nu mi-ai spus adevărul?

— Ilinca, tu mereu exagerezi! E doar un apartament! Ce contează?

— Pentru mine contează! Pentru mine era totul!

A urmat o perioadă de tăcere apăsătoare. M-am simțit străină în propria mea casă. Prietenele mele mă întrebau de ce sunt atât de tristă, dar nu puteam să le spun adevărul. Mi-era rușine că am fost atât de naivă.

Într-o zi, am găsit o scrisoare de la bancă: apartamentul urma să fie ipotecat pentru un credit pe care Vlad îl făcuse fără să-mi spună. Am simțit că mă prăbușesc.

Am mers la mama plângând. — Mamă, am pierdut totul…

Ea m-a strâns în brațe și mi-a spus: — Nu ai pierdut nimic din ce contează cu adevărat. Ai pierdut niște ziduri, dar nu sufletul tău.

Am decis atunci să plec. Am lăsat totul în urmă: apartamentul, căsnicia, iluziile.

Au trecut doi ani de atunci. Încă mă doare când trec pe lângă blocul unde am crescut și unde am crezut că voi fi fericită cu Vlad. Dar acum știu cine sunt și ce pot pierde dacă nu mă pun pe mine pe primul loc.

Uneori mă întreb: oare câte femei ca mine au fost convinse să renunțe la tot pentru „familie”? Și câte dintre ele au avut curajul să spună „ajunge”? Voi ce ați fi făcut în locul meu?