Prețul timpului neîntors: Povestea mea, Irina

— Irina, iar ai uitat să iei pâine!
Vocea mamei răsună din bucătărie, ascuțită ca un cuțit. Mă opresc în prag, cu mâinile reci și inima strânsă. E a treia oară săptămâna asta când uit ceva. Dar nu e vina mea că mintea mi-e plină de griji: tata nu mai vorbește cu mine de două luni, sora mea, Ana, nu-mi răspunde la mesaje, iar prietena mea cea mai bună, Simona, s-a mutat la București și nu mai are timp nici să-mi dea un like.

— Scuze, mamă, am uitat… Am avut mult de lucru la birou și…
— Mereu ai scuze! Dacă nu poți să faci nici măcar atât pentru noi, atunci la ce bun să mai stai aici?

Mă doare. Mă doare fiecare cuvânt rostit de mama, fiecare privire rece a tatălui meu când trece pe lângă mine fără să mă salute. Parcă nu mai sunt fiica lor, ci un străin care le ocupă spațiul. Tot ce fac pare să nu fie niciodată destul.

Într-o seară ploioasă, stau pe balcon și privesc luminile orașului. Îmi amintesc de copilărie, când tata mă lua de mână și mergeam împreună la cofetărie. Acum, tata nu mai vorbește cu mine de când am refuzat să rămân în sat și am ales să lucrez la oraș. „Ai uitat de unde ai plecat”, mi-a spus atunci, cu ochii plini de reproș.

Ana, sora mea mai mică, a rămas acasă. Ea e fata bună, ascultătoare, care nu iese din cuvântul părinților. Când îi scriu pe WhatsApp, îmi răspunde sec: „Sunt ocupată.” Știu că mama îi spune mereu cât de mult o iubește și cât de mândră e de ea. Eu? Eu sunt fata care a ales alt drum.

La birou, lucrurile nu stau mai bine. Șeful meu, domnul Popescu, mă privește mereu cu suspiciune. „Irina, ai terminat raportul?” „Irina, ai vorbit cu clienții?” Niciodată un „mulțumesc”, niciodată o vorbă bună. Colegii mei ies la cafea fără să mă invite. Simt că nu aparțin nici aici.

Singura mea alinare era Simona. Ne cunoșteam din liceu, râdeam împreună până târziu în noapte și visam la o viață mare în București. Dar ea a plecat prima. La început îmi scria zilnic, apoi tot mai rar. Acum, dacă îi trimit un mesaj, răspunde după zile întregi: „Scuze, am avut mult de lucru.”

Într-o zi, primesc un mesaj de la Simona: „Vin acasă în weekend. Bem o cafea?” Inima îmi sare din piept. Îmi fac planuri: îi voi povesti tot ce simt, poate mă va înțelege.

Ne întâlnim la cafeneaua noastră veche. Simona e schimbată: poartă haine scumpe, vorbește repede despre jobul ei nou și despre cât de greu e să reușești în București.

— Și tu? Cum ești? mă întreabă într-un final.
— Nu prea bine… Mă simt singură. Parcă nimeni nu mă vede…

Se uită la ceas.

— Of, Irina… O să fie bine! Trebuie doar să fii mai puternică! Uite, eu trebuie să plec acum…

Rămân singură la masă, cu cafeaua rece și lacrimile în ochi. Mă întreb dacă timpul pe care l-am investit în oameni chiar contează pentru cineva.

Seara ajung acasă și găsesc un bilet pe masă: „Irina, te rog să nu uiți să plătești întreținerea.” Niciun „te iubim”, niciun „cum a fost ziua ta?”

Într-o noapte nu mai pot dormi. Mă ridic din pat și mă uit în oglindă. Cine sunt eu? Fata care încearcă mereu să mulțumească pe toată lumea și nu reușește niciodată? Fata care dă totul și primește doar reproșuri?

A doua zi dimineață, o găsesc pe mama în bucătărie.

— Mamă… Putem vorbi?
Ea oftează.
— Ce vrei?
— Vreau doar să știi că încerc din răsputeri… Dar simt că nu sunt niciodată destul pentru voi.
Mama se uită la mine lung.
— Poate că ar trebui să te gândești ce vrei tu cu adevărat, nu ce vrem noi.

Cuvintele ei mă lovesc ca un duș rece. Poate că are dreptate. Poate că am trăit prea mult pentru alții și prea puțin pentru mine.

Încep să fac mici schimbări: ies singură la plimbare în parc, citesc o carte pe care mi-o doream de mult, îmi cumpăr o rochie nouă fără să cer părerea nimănui. Încet-încet, simt că respir din nou.

Într-o zi primesc un mesaj de la Ana: „Mi-e dor de tine.” Plâng de fericire. Poate că nu e totul pierdut.

Dar încă mă întreb: cât timp trebuie să dăm din noi celor care nu știu sau nu pot să aprecieze? Oare merită să ne pierdem pe noi înșine pentru dragostea altora?

Poate că răspunsul îl găsim doar atunci când avem curajul să ne alegem pe noi.