Primăvara pe malul mării: când liniștea devine furtună

— Nu cred că ai pus destulă sare în ciorbă, Ana. La noi, la Bacău, se gătește altfel, să știi. Vocea soacrei mele, doamna Mariana, răsuna în bucătăria mică, inundată de lumina blândă a primăverii. Mâinile îmi tremurau pe lingura de lemn. Rareș, soțul meu, stătea la masă cu privirea în farfurie, evitând să mă privească. Era a treia zi de când mama lui se mutase cu noi, și deja simțeam cum liniștea pe care o visam se destramă ca spuma valurilor pe țărm.

Când ne-am mutat la Constanța, am crezut că viața noastră va începe cu adevărat. După ani de chirii și navete între orașe, găsisem apartamentul perfect: două camere cu vedere spre mare, aproape de port, unde Rareș lucra ca inginer naval. Eu predam limba română la un liceu din apropiere. Ne făcusem planuri: dimineți cu cafea pe balcon, seri lungi pe plajă, liniște și timp pentru noi. Dar totul s-a schimbat când Rareș a primit telefonul acela.

— Ana, mama nu se mai descurcă singură. Tata a murit anul trecut, iar fratele meu e plecat în Germania. Nu pot s-o las acolo… O aducem la noi o vreme, bine?

Am zâmbit strâmb și am dat din cap. Ce puteam să spun? Știam că Rareș ținea mult la ea, chiar dacă relația noastră fusese mereu umbrită de privirile ei critice și comentariile subtile despre „diferențele dintre noi”. Eu veneam dintr-o familie simplă din Vaslui, părinți muncitori, fără pretenții. Mariana fusese profesoară de franceză, mereu elegantă și cu un aer superior care mă făcea să mă simt mică.

— Să nu crezi că nu te place, mi-a spus Rareș într-o seară, când încă eram logodiți. Dar e genul care nu-și arată sentimentele ușor.

Dar eu simțeam mereu acea distanță între noi. La nuntă a făcut glume despre „gusturile simple” ale familiei mele și a insistat să avem meniu franțuzesc. Când am cumpărat apartamentul, a întrebat dacă „nu era ceva mai bun pe piață”.

Acum era aici, în casa noastră. În fiecare dimineață îmi critica hainele („Nu ți-ar sta mai bine cu o fustă midi? E mai elegantă.”), modul în care aranjam masa („La noi nu se pun tacâmurile așa.”), chiar și felul în care îi vorbeam lui Rareș („Nu te adresa așa unui bărbat!”). Încercam să mă abțin, să nu răspund, dar fiecare zi era o luptă cu mine însămi.

Într-o după-amiază ploioasă, am găsit-o pe Mariana în sufragerie, răsfoind albumul nostru de nuntă.

— Frumoasă rochie ai avut… pentru cineva care nu e obișnuit cu astfel de evenimente. Ai avut noroc că Rareș te-a ales.

M-am oprit în prag. M-am uitat la ea și am simțit cum mi se strânge inima.

— Doamnă Mariana, Rareș m-a ales pentru că mă iubește. Și eu îl iubesc. Nu cred că norocul are legătură cu asta.

A ridicat din sprâncene și a zâmbit rece.

— Să sperăm că ai dreptate.

Seara aceea a fost una dintre cele mai grele. Rareș a venit târziu de la serviciu și l-am găsit în bucătărie, privind marea prin geamul aburit.

— Rareș, nu mai pot… Simt că nu mai e casa mea.

A oftat adânc.

— Știu… Dar ce vrei să fac? E mama mea. Nu pot s-o dau afară.

— Nu vreau asta! Vreau doar să mă simt respectată aici. Să nu mai fiu tratată ca o intrusă.

A tăcut mult timp. În acea tăcere am simțit distanța dintre noi crescând.

Zilele au trecut greu. Mariana părea să găsească mereu motive să mă critice: ba că nu știu să calc corect o cămașă, ba că nu am grijă destul de bine de flori. Într-o duminică dimineață, am auzit-o vorbind la telefon cu sora ei:

— Nu știu ce-a văzut Rareș la fata asta… E bună la suflet, dar nu e de nivelul nostru.

M-am retras în dormitor și am plâns în pernă. M-am întrebat dacă greșisem undeva sau dacă pur și simplu nu eram suficientă pentru familia lui Rareș.

Într-o seară, după o ceartă aprinsă despre modul în care ar trebui să gătesc sarmalele („La noi se pun stafide! Nu știi nimic despre tradiții!”), am izbucnit:

— Doamnă Mariana, vă rog să încetați! E casa mea și vreau să fiu respectată! Nu mai pot trăi așa!

Rareș a intrat exact atunci în sufragerie. A privit scena și pentru prima dată a spus ceva:

— Mamă, te rog… Ana e soția mea și are dreptul să fie fericită aici. Dacă nu poți accepta asta…

Mariana s-a ridicat brusc și a plecat în camera ei fără un cuvânt. A doua zi dimineață mi-a lăsat un bilet pe masă: „Îmi pare rău dacă te-am supărat. Poate că nu m-am adaptat încă la noua viață.”

Nu a fost o împăcare adevărată, dar a fost un început. Am început să vorbim mai mult — despre trecutul ei, despre fricile mele, despre dorința noastră comună de a fi acceptate. Au fost luni grele până când am reușit să găsim un echilibru fragil.

Acum privesc marea din balcon și mă întreb: oare cât de mult trebuie să ne sacrificăm pentru liniștea unei familii? Merită să ne pierdem pe noi înșine doar ca să fim acceptați? Poate că răspunsul îl găsim doar atunci când avem curajul să ne apărăm locul — chiar dacă asta înseamnă să stârnim furtuna.