Propunerea amară a soacrei: Când am rămas singură cu fetița mea – povestea care a rupt familia în două

— Nu poți continua așa, Irina! Nu ești în stare să crești singură un copil, nu ai niciun sprijin, niciun viitor!
Vocea Elenei răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și scutecele împrăștiate pe masă. Era a treia zi de când Vlad plecase. Fără un cuvânt, fără să lase măcar un bilet. Pur și simplu dispăruse, lăsându-mă singură cu Mara, fetița noastră de doar două luni.

Mă uitam la Elena, soacra mea, cu ochii roșii de nesomn și de plâns. Îmi venea să țip la ea, să-i spun să plece, dar nu aveam putere. Mă simțeam ca o umbră, prinsă între disperare și furie. Mara plângea în camera alăturată, iar eu nu mai știam cum să o liniștesc. Totul părea fără ieșire.

— Ce vrei de la mine? am întrebat încet, aproape șoptit.

Elena s-a apropiat de mine și mi-a pus mâna pe umăr. — Ascultă-mă bine. Eu pot să te ajut. Dar trebuie să faci ce-ți spun. Dă-mi-o pe Mara pentru câteva luni. O iau la mine la țară, o cresc eu până te pui pe picioare. Tu cauți de muncă, îți refaci viața. Când vei fi gata, ți-o dau înapoi.

Am simțit cum mi se taie respirația. Să-mi dau copilul? Să rămân fără Mara? Dar dacă avea dreptate? Nu aveam bani, nu aveam serviciu, chiria era scadentă peste două săptămâni. Mama murise de cancer acum trei ani, tata era bolnav la pat în alt oraș. Prietenele mele erau ocupate cu viețile lor. Eram cu adevărat singură.

— Nu pot… nu pot să fac asta… am bâiguit.

Elena s-a încruntat. — Dacă nu faci nimic, o să ajungi pe drumuri cu copilul! Vrei să-ți vezi fata flămândă? Vrei să ajungi la Protecția Copilului?

Cuvintele ei m-au lovit ca un pumn în stomac. Am început să plâng în hohote, iar Elena m-a lăsat acolo, spunând doar: — Gândește-te bine. Mâine mă întorc după răspuns.

Noaptea aceea a fost un coșmar. Mara plângea mereu, iar eu nu reușeam să adorm nici măcar un minut. M-am uitat la ea ore întregi, i-am mângâiat obrajii mici și calzi și am încercat să-mi imaginez cum ar fi viața fără ea lângă mine. M-am gândit la Vlad – unde era? De ce ne-a abandonat? Ce făcusem greșit?

Dimineața m-am trezit cu ochii umflați și cu inima grea. Elena a venit punctual, ca întotdeauna. — Ai hotărât?

— Dacă… dacă îi va fi mai bine acolo… am spus încet, simțind că mă prăbușesc pe dinăuntru.

Elena a luat-o pe Mara fără prea multe cuvinte. Mi-a spus că pot veni oricând să o văd, dar că e mai bine să mă concentrez pe mine o perioadă. Am rămas singură în apartament, cu pătuțul gol și hainele mici împrăștiate peste tot.

Au urmat luni de tăcere și vinovăție. Am încercat să-mi găsesc un loc de muncă – am lucrat ca vânzătoare într-un supermarket din cartier, apoi ca menajeră la o familie bogată din oraș. Fiecare zi era o luptă cu mine însămi: oare făcusem bine? Oare Mara mă va mai recunoaște când mă voi duce după ea?

Mergeam la țară la Elena o dată pe lună. Mara creștea frumos, dar când mă vedea plângea sau se ascundea după fusta bunicii ei. Elena îmi spunea mereu: — Ești prea slabă pentru rolul ăsta! Copilul are nevoie de stabilitate!

Într-o zi, după aproape opt luni, am simțit că nu mai pot trăi așa. Am strâns toți banii pe care îi aveam și am mers la Elena hotărâtă să-mi iau copilul acasă.

— Mara vine cu mine azi! am spus răspicat.

Elena s-a uitat la mine cu răceală. — Nu ești pregătită! Și nici nu vreau să o traumatizezi! Dacă vrei scandal, mergem la Protecția Copilului!

Am simțit cum mi se taie picioarele. — E copilul meu! am strigat printre lacrimi.

— E și nepoata mea! Și eu am grijă de ea cum trebuie! Tu ai abandonat-o!

Cuvintele astea au fost ca un cuțit în inimă. Am plecat plângând și m-am dus direct la un avocat. Au urmat luni de procese, discuții cu asistenți sociali și certuri interminabile cu Vlad – care apăruse brusc și voia custodia doar ca să mă pedepsească.

Familia mea s-a împărțit în două: sora mea îmi spunea că am făcut bine să accept ajutorul Elenei; verișorii mei mă acuzau că mi-am abandonat copilul; tata nici nu mai vorbea cu mine.

După aproape un an de luptă, instanța mi-a dat dreptate: Mara trebuia să stea cu mine. Dar relația mea cu ea era fragilă – fetița nu mă recunoștea ca mamă și plângea când încercam să o iau în brațe.

Acum, după doi ani de la acele evenimente, încă mă lupt să recâștig dragostea fiicei mele și să refac ceea ce s-a rupt atunci. Familia e încă dezbinată – Elena nu vrea să mă vadă, Vlad nu plătește pensie alimentară și mă amenință constant.

Mă întreb adesea: oare am făcut bine? Oare există iertare pentru o mamă care a ales supraviețuirea în locul instinctului matern? Poate cineva să mă judece fără să fi trăit coșmarul meu?