Recunoscătoare soacrei mele: Povestea unei familii la răscruce

— Nu mai pot, Sara! Nu mai pot să trăiesc în casa asta unde fiecare colț îmi amintește că nu sunt destul de bun!
Vocea lui Vlad răsuna în bucătăria mică, printre farfuriile nespălate și mirosul de cafea rece. Mama stătea la masă, cu ochii pierduți în gol, iar eu încercam să țin lacrimile în frâu. Era a treia oară săptămâna asta când Vlad ridica tonul. De când tata murise, totul se schimbase între noi.

Nu știu dacă ați simțit vreodată cum e să te simți străin în propria casă. Eu simțeam asta zilnic. Tata fusese stâlpul nostru, iar după ce l-am pierdut, mama s-a prăbușit. Nu mai ieșea din cameră decât ca să-și facă o cafea sau să plângă pe furiș la baie. Vlad încerca să fie de ajutor — ducea gunoiul, făcea cumpărături, chiar gătea uneori. Dar orice făcea părea să o deranjeze pe mama.

— Lasă, Vlad, nu pune tu masa, că nu știi unde țin farfuriile! îi spunea ea cu voce tăioasă.

— Doamnă Maria, doar vreau să vă ajut…

— Nu-mi trebuie ajutorul nimănui! răspundea ea, trântind ușa dulapului.

Eu eram prinsă la mijloc. Îl iubeam pe Vlad, dar nu puteam s-o las pe mama singură. Îmi era teamă că dacă plecăm, nu va rezista. Dar nici Vlad nu mai suporta atmosfera apăsătoare. În fiecare seară, când ne băgam în pat, simțeam cum distanța dintre noi crește. Nu mai vorbeam decât despre facturi și cumpărături.

Într-o seară ploioasă de noiembrie, am auzit-o pe mama plângând în bucătărie. M-am dus la ea și am găsit-o cu poza tatei în brațe.

— Sara, nu mai pot… Nu mai pot fără el…

Am îngenuncheat lângă ea și am plâns împreună. Vlad a intrat și el, s-a așezat lângă noi și i-a pus mâna pe umăr mamei. Pentru prima dată după mult timp, mama nu s-a tras înapoi.

— Știu că vă e greu amândurora… Dar și mie mi-e greu…

A fost prima dată când am simțit că suntem din nou o familie. Dar liniștea n-a durat mult. A doua zi, Vlad a venit acasă mai târziu decât de obicei. Era obosit și nervos.

— Sara, trebuie să vorbim. Nu mai pot continua așa. Ori găsim o soluție, ori…

Nu a terminat fraza. Am simțit un gol în stomac.

— Vlad, te rog… Mama are nevoie de mine acum…

— Și eu? Eu nu contez?

Am izbucnit în plâns. Mama a intrat în cameră exact atunci.

— Ce se întâmplă aici?

— Nimic, mamă… doar…

— Ba nu e nimic! Vlad are dreptate! Sara, tu nu mai trăiești pentru tine de când a murit taică-tău! Nici pentru el! Nici pentru voi!

M-am uitat la ea șocată. Nu mă așteptam să aud asta de la ea.

— Mamă, cum poți să spui asta? Tu ai nevoie de mine!

— Am nevoie să fiți fericiți! Nu să vă sacrificați pentru mine! Dacă tata ar fi aici, v-ar da afară pe amândoi până vă reveniți!

Vlad a zâmbit amar.

— Doamnă Maria…

— Vlad, du-o pe Sara la munte! Luați-vă două zile doar pentru voi! Eu mă descurc!

Am refuzat inițial. Cum să o las singură? Dar mama a insistat atât de mult încât până la urmă am acceptat. În tren spre Sinaia, Vlad m-a luat de mână pentru prima dată după mult timp.

— Îți mulțumesc că ai venit…

Am plâns tot drumul. Am vorbit despre tata, despre mama, despre noi. Ne-am dat seama cât de mult ne-am îndepărtat unul de altul din cauza durerii și a vinovăției.

Când ne-am întors acasă, mama era alt om. Gătise prăjitura preferată a lui Vlad și ne-a întâmpinat cu un zâmbet sincer.

— Vedeți? N-am murit fără voi două zile!

Am râs toți trei pentru prima dată după luni întregi.

Au trecut doi ani de atunci. Mama încă mai plânge uneori după tata, dar a început să iasă cu vecinele la cafea și merge la biserică duminica. Eu și Vlad ne-am mutat la două străzi distanță și venim zilnic la ea. Relația noastră s-a vindecat încet-încet.

Uneori mă gândesc cât de aproape am fost să pierd totul — soțul meu, familia mea — din cauza durerii care ne-a orbit pe toți. Dar mama mea, cea care părea cea mai slabă dintre noi, a fost cea care ne-a salvat.

Mă întreb adesea: câți dintre noi uităm să vedem suferința celuilalt atunci când ne doare prea tare? Și câți dintre noi avem curajul să cerem ajutor sau să-l oferim atunci când pare imposibil?