Regăsirea Anei: O poveste despre dragoste pierdută și regăsită

— Nu mai pot, mamă! Nu mai pot să trăiesc cu gândul că am lăsat-o singură! am strigat, cu vocea tremurândă, în timp ce ploaia bătea în geamurile apartamentului nostru din cartierul Militari. Mama s-a uitat la mine cu ochii ei obosiți, încercând să găsească cuvintele potrivite. — Rareș, ai făcut tot ce-ai putut atunci. Erai doar un copil…

Dar eu știam că nu e așa. Aveam cincisprezece ani când Ana, fata cu ochii verzi de la scara cealaltă, a dispărut din viața mea. Tatăl ei murise într-un accident stupid la fabrică, iar mama ei… mama ei nu mai era decât o umbră, pierdută în sticlele de vodcă ascunse prin dulapuri. Într-o zi, asistenții sociali au venit și au luat-o pe Ana. N-am apucat nici măcar să-i spun la revedere.

Anii au trecut, dar dorul de ea nu s-a stins niciodată. Am încercat să-mi văd de viață: liceu, facultate, o slujbă la o firmă de IT. Dar fiecare fată pe care o întâlneam era doar o umbră palidă a Anei. Prietenii râdeau de mine: — Ești nebun, Rareș! Cine mai crede în dragostea din copilărie?

Dar într-o seară, când ploaia bătea ca o amenințare în Bucureștiul cenușiu, am primit un mesaj pe Facebook: „Salut, Rareș. Sunt Ioana, colega Anei din orfelinat. Mi-a spus să te caut dacă vreodată ajung să te găsesc.” Inima mi-a sărit din piept. Am răspuns imediat, cu mâinile tremurânde: „Unde e Ana? E bine?”

Ioana mi-a povestit totul: Ana fusese mutată dintr-un centru de plasament în altul, crescuse printre străini și reguli reci, dar nu mă uitase niciodată. Îmi scrisese scrisori pe care nu le-a trimis niciodată. Acum locuia într-un oraș mic din Moldova, încercând să-și construiască o viață nouă.

Nu am stat pe gânduri. Mi-am luat două zile libere și am plecat spre Roman cu primul tren de dimineață. Pe drum, am rememorat toate momentele noastre: cum ne jucam cu mingea printre blocuri, cum îi aduceam flori furate din grădina vecinei, cum îmi promitea că nu mă va uita niciodată.

Când am ajuns la adresa pe care mi-o dăduse Ioana, am ezitat câteva minute în fața ușii. Am bătut timid. Ușa s-a deschis încet și am văzut-o: Ana, cu părul mai scurt și ochii aceia verzi care mă urmăreau și în vise. S-a uitat la mine lung, fără să spună nimic. Apoi a izbucnit în plâns și m-a îmbrățișat strâns.

— Nu credeam că o să mai vii vreodată…

Am stat ore întregi vorbind despre tot ce ni s-a întâmplat. Ana era schimbată: mai matură, mai precaută, dar încă purta în suflet copilul speriat care fusese cândva. Mi-a povestit despre nopțile lungi din orfelinat, despre prieteniile fragile și despre cum a învățat să nu mai aștepte nimic de la nimeni.

— De ce ai venit acum? m-a întrebat ea într-o seară, când plimbam pe aleile pustii ale orașului.
— Pentru că nu pot trăi fără tine. Pentru că nu am încetat niciodată să te iubesc.

A zâmbit trist.
— Rareș… eu nu mai sunt fata de atunci. Am făcut greșeli. Am avut relații toxice. Am fugit de mine însămi…

Am luat-o de mână.
— Și eu am făcut greșeli. Dar vreau să încercăm din nou. Să fim noi doi împotriva lumii.

Au urmat luni grele. Ana avea atacuri de panică, se temea că o voi părăsi la fel ca toți ceilalți. Mama mea nu era deloc încântată:
— Rareș, fata asta are probleme! Nu te băga în viața ei!

Dar eu nu puteam renunța. Încet-încet, Ana a început să aibă încredere în mine. Am mers împreună la terapie, am învățat să comunicăm fără să ne rănim. Au fost zile când voiam să renunțăm amândoi, dar ceva ne ținea legați.

Într-o zi, Ana m-a privit cu lacrimi în ochi:
— Poate că nu vom fi niciodată ca ceilalți… Dar măcar suntem sinceri unul cu altul.

Am cerut-o în căsătorie într-o cafenea micuță din orașul nostru natal. A spus „da”, dar știam că drumul nostru abia începe.

Astăzi suntem împreună, dar rănile trecutului încă dor uneori. Familia mea încă nu o acceptă complet pe Ana, iar ea încă se luptă cu demonii copilăriei. Dar ne avem unul pe altul.

Mă întreb adesea: Oare cât de mult poate schimba dragostea un om? Și cât de departe ai merge ca să-ți regăsești sufletul pereche? Voi ce ați fi făcut în locul meu?