Regrete târzii: Mărturisirea unui bărbat care și-a pierdut familia pentru o iluzie

— Nu mă mai suna, Vlad. Te rog. Nu mai are rost, mi-ai distrus sufletul, mi-ai luat totul. Vocea Ioanei răsuna în telefon, spartă de plâns, în timp ce eu stăteam în mijlocul bucătăriei goale, cu mâinile tremurânde. Afară ploua cu găleata, iar fiecare picătură părea să bată ritmul regretului meu pe pervazul rece.

Nu știu dacă există vreun moment anume în care realizezi că ai făcut cea mai mare greșeală din viața ta. Pentru mine, a fost atunci când am intrat în apartamentul nou, gol, cu valiza în mână și cu inima sfâșiată de tăcerea care mă întâmpina. Nu mai era râsul copiilor, nu mai era mirosul de cafea dimineața, nu mai era nimic din ceea ce făcea viața mea să aibă sens.

Totul a început banal, ca orice poveste de infidelitate. O colegă nouă la birou, Ana-Maria, mereu zâmbitoare, mereu atentă la detalii. Ioana era acasă, obosită după zilele lungi cu copiii și serviciul ei de educatoare. Eu mă simțeam neînțeles, neapreciat, prins între ratele la bancă și rutina zilnică. Ana-Maria mă asculta când povesteam despre visele mele uitate, despre cât de greu e să fii tată și soț în același timp. M-a făcut să mă simt din nou tânăr, dorit.

— Vlad, nu crezi că meriți și tu să fii fericit? mi-a spus într-o seară Ana-Maria, când rămăsesem singuri la birou.

A fost ca un drog. Încet-încet, am început să-mi găsesc scuze să stau peste program. Să nu mai ajung acasă la cină. Să uit aniversarea căsătoriei. Ioana m-a privit într-o seară lung și trist:

— Vlad, ce se întâmplă cu noi? Parcă nu mai ești aici…

Am mințit-o. Am spus că sunt stresat la muncă. Că am nevoie de spațiu. Că poate ar trebui să luăm o pauză. În realitate, deja trăiam o altă viață, una construită pe minciuni și promisiuni deșarte.

Când i-am spus Ioanei că vreau să divorțăm, a căzut în genunchi în fața mea și a început să plângă:

— Te rog… Nu ne face asta! Gândește-te la copii! Gândește-te la noi!

Dar eu eram orb. Îmi spuneam că merit mai mult, că iubirea adevărată mă așteaptă în brațele Anei-Maria. Am plecat fără să privesc înapoi.

Primele luni au fost ca o vacanță prelungită. Fără responsabilități, fără certuri despre facturi sau teme la matematică. Ana-Maria era tot ce-mi dorisem: frumoasă, liberă, fără griji. Dar încet-încet, realitatea a început să se strecoare printre crăpături.

Ana-Maria nu voia copii. Nu voia familie. Voia doar să trăiască clipa. Eu începeam să simt lipsa băieților mei — Radu și Mihai — care nu mă mai sunau decât rar și răspundeau monosilabic la întrebări.

Într-o zi, am trecut pe lângă vechiul nostru apartament și i-am văzut pe toți trei ieșind la plimbare. Ioana le zâmbea copiilor cu o blândețe pe care nu o văzusem niciodată la Ana-Maria. Am simțit un gol imens în stomac.

Am încercat să repar lucrurile. Am sunat-o pe Ioana de zeci de ori:

— Ioana, te rog… Hai să vorbim! Am greșit! Nu știam ce fac…

— Vlad, nu pot să te iert. M-ai făcut să mă simt nimic. Copiii încă plâng noaptea după tine.

Am încercat să-i văd pe băieți la școală:

— Tati… De ce ai plecat? De ce nu mai vii acasă? m-a întrebat Mihai cu ochii mari și umezi.

Nu am avut răspunsuri. Doar lacrimi și regrete.

Ana-Maria s-a plictisit repede de mine. A găsit pe altcineva și m-a lăsat singur într-un apartament rece și străin. Prietenii mei s-au îndepărtat unul câte unul — unii pentru că nu au putut accepta ce am făcut, alții pentru că nu știau cum să mă ajute.

Anii au trecut greu. Am încercat să-mi refac viața, dar nimic nu a mai avut gustul de acasă. Am mers la terapie, am citit cărți despre iertare și reconstrucție personală, dar rana rămânea deschisă.

Într-o seară de iarnă, am mers la casa veche cu un buchet de flori pentru Ioana. Am stat în fața ușii minute întregi înainte să bat timid:

— Cine e? a întrebat ea din spatele ușii.

— Eu… Vlad.

A deschis ușa doar cât să mă vadă.

— Ce vrei?

— Să-mi cer iertare… Să-ți spun că te iubesc încă… Că am greșit enorm…

M-a privit lung, cu ochii goi de lacrimi:

— Vlad… E prea târziu. Am învățat să trăiesc fără tine. Copiii au nevoie de stabilitate acum. Nu pot să te primesc înapoi doar pentru că tu ai realizat abia acum ce ai pierdut.

Am plecat cu capul plecat și cu sufletul zdrobit.

Acum trăiesc singur într-un apartament mic din Militari. Merg la muncă, mă întorc acasă și privesc pozele vechi cu familia mea pe telefon. Uneori îi văd pe băieți la meciurile lor de fotbal din parc și îi salut timid de la distanță.

Regret fiecare clipă în care am ales iluzia în locul realității imperfecte dar pline de iubire pe care o aveam acasă.

Mă întreb adesea: oare câți dintre noi realizează prea târziu valoarea lucrurilor simple? Oare există vreo cale reală spre iertare atunci când ai distrus tot ce conta?