Revelionul care mi-a schimbat viața: Între dorințele mele și așteptările familiei

— Nu înțeleg de ce trebuie să fie totul după tine, Radu! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi stăpânesc lacrimile. Era 30 decembrie, iar în sufrageria noastră mirosea deja a sarmale și cozonac, dar între noi plutea o tensiune tăioasă ca briceagul.

Radu s-a oprit din aranjat paharele pe masă și m-a privit cu ochii lui albaștri, reci ca gheața de afară. — Nu e vorba doar despre mine, Livia. Toată lumea vrea să se simtă bine. E Revelionul! Ce rost are să stăm doar noi doi, ca doi pensionari?

Am simțit cum mă sufoc. În fiecare an, aceeași poveste: el vrea petrecere mare, eu visez la o seară liniștită, doar noi doi sau, cel mult, cu părinții. Dar anul acesta era diferit. Simțeam că nu mai pot să mă prefac. Că nu mai pot să fiu mereu cea care cedează.

— Poate că nu toată lumea vrea gălăgie și agitație, Radu! Poate unii dintre noi au nevoie de liniște… Ai întrebat vreodată ce-mi doresc cu adevărat?

A tăcut. S-a uitat la mine lung, apoi a oftat și a ieșit pe balcon să fumeze. Am rămas singură, cu inima bubuindu-mi în piept. M-am așezat pe canapea și am privit bradul împodobit de fiica noastră, Mara. Avea doar șapte ani și deja simțea tensiunea dintre noi.

În acea seară, Mara a venit la mine cu ochii mari și triști:
— Mami, tu și tati vă certați iar?

Am strâns-o la piept și am încercat să-i zâmbesc.
— Nu, puiule. Doar discutăm despre cum să petrecem Revelionul.
— Eu vreau să fim toți împreună… Dar să nu vă certați, te rog.

Cuvintele ei m-au sfâșiat. Mi-am dat seama că nu era vorba doar despre o petrecere. Era despre cum ne pierdusem pe drum, despre cum fiecare dintre noi trăgea în altă direcție.

A doua zi dimineață, Radu era deja pe telefon cu prietenii lui: „Da, veniți pe la opt! Livia face salată boeuf și friptură!”

Am simțit cum mă ia cu amețeală. Nici măcar nu mă întrebase dacă sunt de acord. M-am dus la mama, care locuia la două blocuri distanță.

— Mamă, nu mai pot. Parcă nu mai sunt eu în casa mea…

Mama m-a privit cu blândețe:
— Livia, bărbații sunt copii mari. Dacă-l lași mereu să facă ce vrea, așa va fi mereu. Dar nici să te sacrifici pe tine nu e drept…

M-am întors acasă hotărâtă să vorbesc deschis cu Radu. L-am găsit în bucătărie, gustând din vinul pe care-l păstra pentru musafiri.

— Radu, trebuie să vorbim serios. Nu vreau să facem Revelionul ăsta doar pentru că așa vrei tu. Eu am nevoie de altceva anul ăsta.

A ridicat din umeri:
— Și ce vrei să facem? Să-i sun pe toți să-i dau afară?

— Nu știu… Dar nu mai pot să mă prefac că totul e bine când nu e. Simt că ne pierdem unul pe altul…

Pentru prima dată după mult timp, l-am văzut vulnerabil. S-a așezat lângă mine și a tăcut minute în șir.

— Știi… Poate ai dreptate. Poate am uitat să te întreb ce-ți dorești. Dar mi-e frică… Mi-e frică să nu ne răcim de tot dacă nu facem lucrurile ca înainte.

L-am luat de mână.
— Și mie mi-e frică. Dar nu putem trăi doar din obișnuință sau din teamă.

În seara de Revelion, casa s-a umplut de râsete și clinchet de pahare. Prietenii lui Radu au venit cu copiii lor gălăgioși, iar Mara s-a jucat până târziu cu ei. Eu am stat mai mult pe margine, privind totul ca printr-o ceață groasă.

La miezul nopții, când toți ciocneau șampanie și se îmbrățișau zgomotos, am ieșit pe balcon singură. De jos se auzeau artificiile și urările vecinilor. Am simțit o liniște ciudată în suflet — o liniște amară.

Radu m-a urmat după câteva minute.
— Îmi pare rău că n-am știut să te ascult mai devreme…

L-am privit în ochi.
— Poate că nici eu n-am știut să spun ce simt la timp…

Ne-am îmbrățișat acolo, sub cerul luminat de artificii, fără promisiuni mari sau certitudini. Doar cu speranța că putem învăța să ne ascultăm unul pe altul.

Acum mă întreb: câți dintre noi trăim vieți pe jumătate doar pentru că ne e teamă să spunem ce ne doare? Cât timp putem merge înainte fără să ne pierdem pe noi înșine?