Revelionul dintre două lumi: Între dorința mea de liniște și visul lui de petrecere

— Nu înțeleg de ce trebuie să fie totul atât de complicat, Vlad! am izbucnit, cu vocea tremurândă, în timp ce încercam să-mi găsesc cuvintele printre lacrimile care amenințau să-mi curgă pe obraji. Era 29 decembrie, iar bucătăria noastră mirosea a cozonac și a tensiune. Vlad stătea rezemat de chiuvetă, cu mâinile încrucișate la piept și privirea fixată în podea.

— Nu e complicat, Ana, doar că… vreau să simt că trăiesc! Să fim cu prietenii, să râdem, să dansăm! Mereu am făcut Revelionul cu gașca. De ce să schimbăm acum?

Am oftat adânc. În fiecare an, aceeași poveste: Vlad visa la mese pline, muzică tare și zeci de invitați, iar eu tânjeam după o seară liniștită, doar noi doi, poate cu părinții mei, fără gălăgie, fără obligații. Anul acesta însă simțeam că nu mai pot ceda.

— Pentru că m-am săturat să mă prefac că-mi place. Pentru că am nevoie de liniște. Pentru că… pentru că mă simt invizibilă când suntem cu toți ceilalți. Nu vezi că nici nu apuci să vorbești cu mine la petrecerile astea?

Vlad a ridicat din umeri, vizibil iritat.

— Ana, nu e vorba doar despre tine! Și eu am nevoie de ceva. Prietenii sunt familia mea. Știi bine că ai mei sunt plecați în Italia de ani de zile. Cu cine să mă bucur dacă nu cu ei?

M-am simțit vinovată pentru o clipă. Știam cât îi lipsesc părinții lui și cât de mult se agață de prietenii din liceu ca să umple golul. Dar oare dorințele mele nu contau deloc?

Telefonul a vibrat pe masă. Era un mesaj de la mama: „Să nu uiți să cumperi șampanie pentru Revelion. Poate veniți la noi dacă nu aveți planuri mari.” Am zâmbit amar. Ce planuri mari? Planurile lui Vlad.

— Uite ce e, am spus încet. Dacă vrei petrecere, fă-o. Dar eu nu vreau să fiu acolo. Anul ăsta vreau să fiu cu mine însămi. Sau cu ai mei.

Vlad m-a privit ca și cum i-aș fi spus că vreau să divorțăm.

— Nu poți fi serioasă! Să stăm separați în noaptea dintre ani? Ce-o să zică lumea?

— Lumea? Chiar contează ce zice lumea? Am ridicat vocea fără să vreau. Când ai început să trăiești pentru alții?

A urmat o tăcere apăsătoare. Am simțit cum ceva se rupe între noi, ca un fir subțire care ținea totul laolaltă.

În acea noapte n-am dormit aproape deloc. M-am plimbat prin casă, am privit bradul luminat și m-am întrebat când am ajuns aici: doi oameni care nu mai știu să-și vorbească fără să se rănească. Mi-am amintit primul nostru Revelion împreună, când am băut vin fiert pe balcon și am privit artificiile ținându-ne de mână. Atunci nu aveam nevoie de nimeni altcineva.

Dimineața devreme, Vlad a venit lângă mine în sufragerie.

— Ana… poate am exagerat și eu. Dar mi-e greu să renunț la tot ce mă face să mă simt viu.

— Și mie mi-e greu să mă pierd în fiecare an printre oameni care nici nu știu ce simt. Nu pot să mai fac asta.

A oftat și s-a așezat lângă mine pe canapea.

— Dacă am face altfel? Să venim întâi la ai tăi, apoi mergem la petrecere? Sau invers?

— Nu vreau compromisuri forțate doar ca să bifăm totul pe listă. Vreau să simt că suntem împreună pentru că ne dorim asta, nu pentru că trebuie.

Vlad s-a ridicat brusc.

— Atunci fă cum vrei! Eu oricum dau petrecerea. Nu pot renunța la prieteni pentru tine.

Cuvintele lui au durut mai tare decât orice ceartă avută până atunci. Am rămas singură în sufragerie, privind la luminițele bradului care pâlpâiau parcă mai stins ca niciodată.

Pe 31 decembrie, Vlad a început pregătirile pentru petrecere: a cumpărat băuturi, a adus boxe și baloane colorate. Prietenii lui au început să sosească încă de la ora șapte seara, râzând zgomotos pe holul blocului nostru vechi din Drumul Taberei. Eu m-am retras în dormitor cu o carte pe care n-aveam chef s-o citesc și cu un nod în gât care nu voia să dispară.

La miezul nopții, când artificiile au început să lumineze cerul Bucureștiului, am ieșit pe balcon singură. Am privit orașul care părea fericit și m-am întrebat dacă nu cumva am greșit undeva pe drum. Dacă nu cumva dorința mea de liniște era doar un semn că ne îndepărtasem prea mult unul de celălalt.

Vlad a venit după mine abia după ce invitații au început să plece, pe la trei dimineața.

— Ana… îmi pare rău că ai stat singură. Dar nici eu n-am fost fericit fără tine acolo.

L-am privit în ochi și am văzut oboseala și tristețea adunate peste noapte.

— Poate că trebuie să învățăm să ne ascultăm mai mult unul pe celălalt… înainte să fie prea târziu.

A dat din cap încet și m-a luat în brațe. Pentru prima dată după mult timp, am simțit că suntem din nou aproape.

Acum mă întreb: câte compromisuri suntem dispuși să facem pentru cei pe care îi iubim? Și unde tragem linia între dorințele noastre și ale celuilalt? Voi ce ați face dacă ați fi în locul meu?