„Ridică-te și fă-mi o cafea!” – Cum un weekend de familie s-a transformat într-un coșmar și de ce nu pot să-mi iert soțul

— Ridică-te și fă-mi o cafea! vocea lui Sorin a spart liniștea dimineții de sâmbătă, ca un ciob aruncat într-un pahar cu apă. M-am oprit din tăiatul legumelor pentru ciorbă și am simțit cum sângele îmi urcă în obraji. Era ora opt, iar eu eram deja în bucătărie de o oră, pregătind micul dejun pentru toată lumea. Mihai, soțul meu, stătea la masă cu telefonul în mână, ca și cum nu ar fi auzit nimic.

— Sorin, poate îți faci singur cafeaua, am spus încercând să-mi păstrez calmul. Dar vocea mi-a tremurat ușor.

El a râs scurt, cu superioritate.

— Ce, te-ai supărat? Ești prea bună pentru asta? La voi în casă nu se mai respectă musafirii?

Mihai a ridicat privirea pentru o secundă, apoi a coborât-o din nou spre ecran. Am simțit cum mă sufoc între pereții bucătăriei noastre mici din Ploiești. Înainte să mai spun ceva, mama soacră a intrat pe ușă cu un zâmbet fals.

— Lăsați, dragilor, fac eu cafeaua! Să nu ne certăm de la nimicuri.

Am vrut să protestez, dar am tăcut. Era deja prea mult. Sorin era fratele mai mic al lui Mihai, venit „în vizită” pentru câteva zile, dar de fiecare dată când venea, casa noastră se transforma într-un câmp de bătălie. Nu era prima dată când îmi cerea lucruri absurde sau făcea glume proaste pe seama mea. Dar acum, când Mihai nu spunea nimic, simțeam că mă trădează.

Ziua a continuat cu aceleași tensiuni mocnite. Sorin s-a instalat pe canapea cu telecomanda în mână, lăsându-mă pe mine să strâng masa și să spăl vasele. Mihai s-a retras pe balcon cu țigara și telefonul. Am simțit că sunt invizibilă în propria casă.

Seara, după ce am pus copiii la culcare, am încercat să vorbesc cu Mihai.

— De ce nu i-ai spus nimic lui Sorin? De ce trebuie să suport eu toate astea?

Mihai a oftat și a dat din umeri.

— E fratele meu… Știi cum e el. Dacă îi zic ceva, se supără și iar nu mai vorbește cu mine luni întregi. Lasă-l, trece repede weekendul.

— Dar eu? Eu unde sunt în povestea asta? Nu contează că mă simt umilită?

A tăcut. M-am simțit mai singură ca niciodată.

Duminică dimineața, Sorin a început din nou:

— Auzi, Alina, nu faci și tu niște clătite? Știi că-mi plac alea cu gem de prune!

Am simțit cum mi se strânge stomacul. Am vrut să-i spun că nu sunt servitoarea lui, dar Mihai mi-a aruncat o privire rugătoare. Am cedat din nou. În timp ce amestecam aluatul, lacrimile mi-au curs pe obraji fără să le pot opri.

La masă, Sorin a început să povestească despre „femeile moderne” care nu mai știu să gătească sau să aibă grijă de familie. Mama soacră râdea complice. Mihai tăcea. Copiii mei se uitau la mine nedumeriți.

După ce Sorin a plecat, casa a rămas goală și rece. M-am prăbușit pe canapea și am plâns în hohote. Mihai a venit lângă mine și m-a luat în brațe.

— Îmi pare rău… N-am știut cum să gestionez situația…

— Nu e prima dată când se întâmplă asta! Nu vezi că mă doare? Cât timp trebuie să mai suport lipsa ta de reacție?

A încercat să mă liniștească, dar între noi s-a lăsat o tăcere grea. În zilele următoare am început să mă întreb dacă nu cumva loialitatea față de familie e doar o scuză pentru lașitate. Dacă nu cumva am ajuns să mă pierd pe mine încercând să-i mulțumesc pe toți ceilalți.

Am început să vorbesc cu o prietenă apropiată, Ioana. Ea mi-a spus:

— Alina, tu unde ești în toată povestea asta? Când ai avut grijă ultima dată de tine?

M-am uitat lung la ea și n-am știut ce să răspund. M-am gândit la toate momentele în care am pus nevoile celorlalți înaintea mea: când am renunțat la job ca să stau cu copiii, când am acceptat vizitele interminabile ale socrilor, când am tăcut ca să nu stric „armonia” familiei.

Într-o seară, după ce copiii au adormit, m-am uitat la Mihai și i-am spus:

— Trebuie să alegi: ori pui limite cu familia ta, ori relația noastră nu mai are viitor. Nu pot trăi mereu cu sentimentul că sunt pe ultimul loc.

A rămas mut. Pentru prima dată l-am văzut speriat.

Nu știu ce va urma. Poate va fi nevoie de terapie de cuplu sau poate drumurile noastre se vor despărți. Dar știu sigur că nu mai pot accepta lipsa de respect – nici din partea cumnatului meu, nici din partea soțului care tace atunci când ar trebui să fie lângă mine.

Mă întreb: câte femei din România trăiesc aceeași poveste ca a mea? Câte dintre noi alegem să tăcem ca să nu deranjăm? Oare când vom avea curajul să spunem „ajunge”? Voi ce ați face în locul meu?