„Rudele Noastre Credeau Că Construim o Casă pentru Fiica Noastră să Locuiască cu Fiul Lor: Mă Întrebam Ce Gândeau”

Crescând într-un oraș mic din România, părinții mei aveau mereu un sfat pregătit pentru mine. „Valentina,” îmi spuneau ei, „vor fi mulți băieți în viața ta. Nu te atașa prea mult de niciunul dintre ei.” Nu am înțeles niciodată ce voiau să spună până când l-am întâlnit pe Andrei.

Andrei și cu mine eram colegi de clasă în liceu. Nu eram foarte apropiați atunci, dar împărțeam câteva ore și ne salutam prietenește pe holuri. După absolvire, am luat-o pe drumuri separate—Andrei la o facultate locală și eu la o universitate din alt județ. Viața a continuat și nu m-am gândit prea mult la el până când drumurile noastre s-au intersectat din nou la nunta unui prieten comun.

A fost ca și cum nu trecuse deloc timpul. Ne-am conectat instantaneu și, în scurt timp, am început să ne întâlnim. Sfatul părinților mei părea irelevant pe măsură ce mă îndrăgosteam nebunește de Andrei. Ne-am căsătorit un an mai târziu și curând am întâmpinat primul nostru copil, Maria, urmată de al doilea, Ana.

Viața părea perfectă. Am cumpărat un teren la marginea orașului și am început să construim casa visurilor noastre. Era o casă modestă, dar plină de dragoste și râsete. Rudele noastre erau încântate, mai ales vărul lui Andrei, Mihai, care fusese mereu apropiat de el.

Într-o zi, părinții lui Mihai ne-au abordat cu o propunere neobișnuită. Ei presupuneau că construim casa pentru ca Maria să locuiască acolo când va crește și au sugerat ca fiul lor, Radu, să se mute cu ea. Ei își imaginau un viitor în care Maria și Radu s-ar îndrăgosti și ar începe propria lor familie în casa pe care o construim.

Am fost luată prin surprindere. „Ce gândeau?” mă întrebam. Maria era doar un copil și ideea de a-i planifica viața amoroasă părea absurdă. Eu și Andrei am râs la început, dar sămânța îndoielii fusese plantată.

Pe măsură ce anii au trecut, presiunile vieții au început să-și pună amprenta asupra căsniciei noastre. Jobul lui Andrei necesita ore lungi de muncă, iar eu mă chinuiam să echilibrez munca și maternitatea. Dragostea care părea odată indestructibilă a început să arate fisuri. Ne certam mai des, adesea despre lucruri triviale care escaladau în certuri serioase.

Într-o seară, după o ceartă deosebit de aprinsă, Andrei și-a făcut bagajele și a plecat. A spus că are nevoie de timp să gândească. Zilele s-au transformat în săptămâni și săptămânile în luni. Andrei s-a mutat temporar cu Mihai, dar a devenit clar că nu avea de gând să se întoarcă.

Am rămas să adun bucățile. Casa care odată era plină de dragoste acum părea goală și rece. Maria și Ana simțeau tensiunea și întrebau adesea când se va întoarce tati acasă. Nu aveam răspunsuri pentru ele.

Andrei a depus în cele din urmă actele de divorț. Procesul a fost lung și dureros, plin de acuzații și regrete. Am încercat să protejăm copiii de cele mai rele momente, dar știau că lumea lor se destramă.

În cele din urmă, Andrei a obținut casa în timp ce eu m-am mutat într-un apartament mai mic cu fetele. Casa visurilor pe care am construit-o împreună a devenit un simbol al căsniciei noastre eșuate—un memento constant al ceea ce ar fi putut fi.

Privind înapoi la acei ani, nu pot să nu mă întreb ce gândeau rudele noastre când au sugerat că Maria și Radu ar putea ajunge împreună. Viața este imprevizibilă și nicio planificare nu poate garanta un final fericit.