Rugăciunea care mi-a salvat căsnicia și relația cu soacra mea – Mărturia unei femei din Cluj

— Nu te-am vrut niciodată în familia noastră, Ana! Ai distrus tot ce am construit pentru Vlad!
Cuvintele soacrei mele, doamna Lidia, mi-au răsunat în minte ca un ecou dureros în acea seară de noiembrie, când am ieșit plângând din sufrageria lor, cu palmele strânse și inima frântă. Vlad, soțul meu, rămăsese în urmă, prins între două femei care se iubeau fiecare în felul ei, dar nu reușeau să se accepte. M-am oprit pe scările blocului vechi din Mănăștur, încercând să-mi trag sufletul. Era frig, iar lacrimile îmi înghețau pe obraji. Mă întrebam: cum am ajuns aici? Cum am ajuns să-mi fie teamă să-mi văd propria familie?

Totul a început cu șapte ani în urmă, când l-am cunoscut pe Vlad la facultate. Eram o fată simplă din Turda, crescută cu frica lui Dumnezeu și respect pentru oameni. Vlad era tot ce-mi puteam dori: blând, inteligent, cu un zâmbet care-mi alunga toate grijile. Ne-am îndrăgostit repede, iar după doi ani ne-am căsătorit. Dar fericirea noastră a fost umbrită încă de la început de privirea rece a Lidiei. Pentru ea, nu eram suficient de bună pentru fiul ei. Nu aveam „pedigree”, nu aveam bani, nu eram „de oraș”.

Primele luni de căsnicie au fost un șir nesfârșit de mici răutăți: priviri tăioase la mesele de duminică, remarci acide despre mâncarea mea sau despre felul în care mă îmbrac. Vlad încerca să mă apere, dar de fiecare dată când ridica vocea, Lidia izbucnea în lacrimi și îl făcea să se simtă vinovat. „Eu te-am crescut singură după ce taică-tu ne-a lăsat! Acum mă dai la o parte pentru o străină?”

Am început să mă simt ca o intrusă în propria viață. Mă rugam în fiecare seară să găsesc puterea să merg mai departe. Îi spuneam lui Vlad că nu mai pot, că mă doare prea tare. El mă strângea în brațe și-mi șoptea: „O să treacă, Ana. Trebuie doar să avem răbdare.” Dar răbdarea mea se subția cu fiecare zi.

Adevărata criză a venit când am pierdut prima sarcină. Eram devastată. Lidia a venit la spital și, în loc să mă mângâie, mi-a spus rece: „Poate că Dumnezeu știe ce face. Poate nu ești tu femeia potrivită pentru Vlad.” Am simțit atunci că mă prăbușesc. Am vrut să fug, să las totul în urmă.

În acea noapte, am stat singură pe balconul apartamentului nostru mic și am plâns până nu am mai avut lacrimi. Am început să mă rog cu disperare: „Doamne, dacă Tu exiști cu adevărat, dă-mi puterea să iert. Nu vreau să trăiesc cu ură.” Nu știu cât am stat acolo, dar dimineața m-am trezit cu o liniște ciudată în suflet.

Am decis atunci să nu mai răspund la răutate cu răutate. Să încerc să o înțeleg pe Lidia. Am început să o vizitez mai des, chiar dacă era greu. Îi duceam prăjituri făcute de mine sau îi propuneam să mergem împreună la biserică. La început mă refuza sau mă trata cu răceală. Dar nu m-am dat bătută.

Într-o zi, am găsit-o plângând singură în bucătărie. M-am apropiat încet și i-am pus mâna pe umăr.
— Doamnă Lidia… pot să vă ajut cu ceva?
Ea s-a uitat la mine cu ochii roșii și a izbucnit:
— Nu știi cum e să fii singură! Să-ți crești copilul fără ajutor! Mi-e teamă că o să-l pierd și pe el…
Atunci am înțeles: nu ura era problema ei, ci frica. Frica de a nu rămâne singură.

Am început să ne rugăm împreună. La început timid, apoi tot mai deschis. Rugăciunea ne-a apropiat încet-încet. Au trecut luni până când Lidia a venit la mine într-o zi și mi-a spus:
— Ana… îmi pare rău pentru tot ce ți-am spus. Nu știu dacă poți să mă ierți.
Am plâns amândouă atunci, ca două surori care s-au regăsit după ani de despărțire.

Vlad a fost uimit de schimbare. Familia noastră s-a vindecat încetul cu încetul. Am reușit să avem un copil sănătos – pe Maria – iar Lidia a devenit cea mai iubitoare bunică.

Astăzi privesc în urmă și mă întreb: dacă nu era credința și puterea rugăciunii, oare aș fi avut curajul să lupt pentru familia mea? Oare câte familii se destramă din cauza orgoliului și a lipsei de comunicare? Voi ce ați fi făcut în locul meu?