S-a întors din delegație și a cerut divorț: Cum înțelepciunea bunicii mele ne-a salvat căsnicia

— Nu mai pot, Ana. Vreau să divorțăm.

Cuvintele lui Mihai au căzut ca o secure pe masa din bucătărie, printre farfuriile cu resturi de ciorbă și jucăriile împrăștiate ale copiilor. Era trecut de ora nouă seara, iar eu tocmai terminasem de adormit-o pe Maria, fetița noastră de șase ani. Rareș, băiatul cel mare, se juca la calculator în camera lui. Am simțit cum mi se taie respirația și, pentru o clipă, am crezut că nu aud bine.

— Ce-ai spus? am șoptit, încercând să-mi țin lacrimile în frâu.

Mihai nu m-a privit. S-a ridicat de la masă și a început să-și scoată haina, evitându-mi privirea. Părea obosit, dar nu era doar oboseala drumului de la Cluj la București. Era ceva mai adânc, o greutate care îi apăsa umerii de luni bune.

— Ana, nu mai merge. M-am săturat să mă prefac. Nu mai simt nimic. Am nevoie de altceva.

Am simțit un val de furie și disperare. Cum adică „altceva”? După doisprezece ani împreună, după tot ce am construit? Am vrut să țip, să-l întreb dacă are pe altcineva, dar m-am oprit. În minte mi-a răsunat vocea bunicii mele, care îmi spunea mereu: „Fata mea, când ți-e lumea mai urâtă, nu te grăbi să judeci. Ascultă cu inima.”

Am tras aer adânc în piept și am încercat să-mi stăpânesc tremurul vocii.

— Mihai, te rog… Spune-mi ce s-a întâmplat. E cineva?

A ezitat o clipă, apoi a dat din cap că nu.

— Nu e nimeni. Pur și simplu… nu mai pot. M-am săturat de rutina asta: serviciu-acasă-copii-facturi. Parcă nu mai trăiesc pentru mine deloc. Am nevoie să respir.

M-am uitat la el și am văzut un bărbat pe care nu-l mai recunoșteam. Mihai cel vesel, care făcea glume la cină și dansa cu copiii prin sufragerie, dispăruse. În locul lui era un om străin, copleșit de griji și frustrări nespuse.

În acea noapte n-am dormit deloc. M-am plimbat prin casă ca o fantomă, amintindu-mi de toate momentele noastre: prima noapte în apartamentul nostru mic din Militari, serile când ne certam pe telecomandă, vacanța la mare când Maria a făcut febră și am stat cu toții lipiți într-un pat îngust de hotel. Toate păreau atât de departe acum.

Dimineața următoare, Mihai a plecat devreme la birou fără să mă salute. Copiii au simțit tensiunea din aer și m-au întrebat dacă tata e supărat pe mine. Le-am zâmbit forțat și le-am spus că tata are mult de lucru.

După ce i-am dus la școală și grădiniță, am sunat-o pe mama. Vocea ei caldă m-a făcut să izbucnesc în plâns.

— Mamă, Mihai vrea să divorțeze…

Mama a oftat greu.

— Ana, știi ce mi-a spus bunica ta când tata voia să plece în Italia? „Nu-l lăsa să plece cu supărare în suflet. Vorbește cu el ca om cu om.” Poate ar trebui să-l asculți pe Mihai. Să vezi ce-l doare cu adevărat.

Am stat toată ziua pe gânduri. Seara, după ce copiii au adormit, l-am așteptat pe Mihai în bucătărie cu două cești de ceai.

— Putem vorbi?

A dat din umeri și s-a așezat.

— Mihai… Ți-e greu la serviciu? Sau acasă? Te simți singur?

A oftat adânc.

— Ana… simt că nu mai sunt eu însumi. Totul e pe repede-înainte: ratele la bancă, presiunea la muncă… Parcă nu mai am niciun control asupra vieții mele. Și tu… parcă ai devenit doar mama copiilor mei, nu mai ești Ana mea.

Cuvintele lui m-au durut ca un pumn în stomac. Dar avea dreptate. Și eu mă pierdusem printre teme pentru copii, cumpărături și gătit ciorbe la oală sub presiune. Uitam să fiu femeie, uitam să fiu soție.

— Știi ce mi-a spus bunica? am întrebat încet. Când doi oameni ajung la capătul puterilor, trebuie să-și amintească de ce s-au ales unul pe altul la început.

Mihai m-a privit pentru prima dată cu adevărat după mult timp.

— Și tu îți amintești?

Am zâmbit trist.

— Îmi amintesc cum mă făceai să râd când eram studenți și nu aveam bani nici de covrigi. Îmi amintesc cum ai plâns când s-a născut Maria. Îmi amintesc cum dansam în bucătărie pe muzica lui Holograf…

Mihai a lăcrimat pentru prima dată în fața mea după ani buni.

— Și eu îmi amintesc… Dar nu știu dacă mai putem fi aceiași oameni.

— Poate nu mai putem fi aceiași… Dar putem încerca să fim alții, împreună.

În următoarele săptămâni am început să vorbim mai mult. Am ieșit la plimbare doar noi doi, am lăsat copiii la mama într-o sâmbătă seară și am mers la film ca pe vremuri. Am început să ne spunem ce ne doare fără teamă că vom fi judecați sau respinși.

Nu a fost ușor. Au fost zile când Mihai părea hotărât să plece oricând. Alteori eu simțeam că nu mai pot duce povara singură. Dar sfatul bunicii — „ascultă cu inima” — ne-a ținut împreună atunci când totul părea pierdut.

Astăzi suntem încă împreună. Nu perfecți, dar sinceri unul cu altul. Copiii noștri cresc într-o casă unde se vorbește deschis despre sentimente și unde greșelile se iartă.

Mă întreb adesea: câte familii s-ar salva dacă oamenii ar avea curajul să asculte cu adevărat? Oare câți dintre noi renunțăm prea repede atunci când viața devine grea?