Să rămân aproape de părinți sau să-mi urmez drumul? Povestea mea între datorie și vis

„Raluca, nu mai pot, mă doare spatele de nu mai pot să mă ridic din pat!” vocea mamei răsuna în telefon, spartă de suspine. Era trecut de ora zece seara, ploua cu găleata afară, iar eu mă uitam la bagajul făcut pentru București, unde urma să încep un nou job. Am simțit cum inima mi se strânge, ca și cum cineva mi-ar fi pus o piatră pe piept. Tata era la serviciu, schimbul de noapte la combinat, iar fratele meu, Vlad, era plecat la Cluj, la facultate. Eram singura care putea să ajungă la ea. Am tras pe mine o geacă, am luat umbrela și am alergat pe străzile ude, cu sufletul la gură, gândindu-mă: „Oare chiar pot să plec și să-i las singuri?”

Când am ajuns, mama era întinsă pe canapea, cu ochii roșii de plâns. „Nu vreau să te opresc din drum, Ralu, dar nu știu ce m-aș face fără tine…” Apoi a izbucnit din nou în lacrimi. M-am așezat lângă ea, i-am ținut mâna și am simțit cum toată hotărârea mea de a pleca se topește. În minte îmi răsuna vocea prietenei mele, Ioana: „Nu poți trăi viața părinților tăi. Dacă nu pleci acum, n-o să mai pleci niciodată!”

A doua zi, tata a venit acasă și, văzându-mă, a oftat adânc. „Raluca, tu trebuie să-ți vezi de viața ta. Noi ne descurcăm, nu suntem bătrâni încă.” Dar îl vedeam cum își ascunde grijile sub glume și cum își freacă mâinile muncite, pline de bătături. La masă, mama a încercat să pară veselă, dar ochii ei trădau frica. „Dacă pleci, cine mă ajută cu cumpărăturile? Cine mă duce la doctor?”

În acea seară, am avut o ceartă cu Vlad la telefon. „Tu mereu ai fost fata de casă, Ralu. Dar nu poți să-ți sacrifici viitorul. Eu nu mă mai întorc, aici nu am ce face. Tu chiar vrei să rămâi blocată în Bacău toată viața?” Am închis telefonul plângând. Mă simțeam prinsă între două lumi: una a datoriei față de familie, alta a visurilor mele. Prietenul meu, Mihai, mă aștepta la București, cu promisiunea unei vieți noi, departe de griji. Dar cum să plec când mama abia se ține pe picioare, iar tata se întoarce tot mai obosit de la muncă?

În zilele următoare, am început să mă gândesc la toate sacrificiile pe care le-au făcut părinții pentru mine. Mama a renunțat la serviciu ca să aibă grijă de noi, tata a muncit dublu ca să ne țină la școală. Îmi aminteam cum, în liceu, mama venea cu mine la olimpiade, cu sandvișuri făcute de acasă, și cum tata mă învăța să merg cu bicicleta, deși era rupt de oboseală. Cum să-i las acum, când au nevoie de mine?

Într-o zi, am ieșit cu Ioana la o cafea. „Raluca, nu ești egoistă dacă vrei să pleci. Ești adult, ai dreptul la viața ta. Dacă nu faci pasul acum, o să regreți toată viața.” Dar eu nu puteam să nu mă gândesc la mama, la tata, la casa noastră mică, la mirosul de cozonac și la serile de Crăciun. Bucureștiul părea atât de departe, atât de străin…

Seara, la cină, am încercat să deschid subiectul. „Mami, tati, dacă aș pleca la București, ați fi supărați pe mine?” Mama a tăcut, cu ochii în farfurie. Tata a oftat: „Nu suntem supărați, dar ne va fi greu. Dar nu vrem să-ți punem piedici. Viața ta e înainte, nu înapoi.”

În noaptea aceea, am avut un vis ciudat. Eram într-un tren care mergea spre București, dar la fiecare stație, mama și tata mă strigau de pe peron, iar eu nu puteam să cobor. M-am trezit plângând, cu inima frântă. Am stat ore întregi uitându-mă la tavan, întrebându-mă dacă nu cumva sunt o fiică nerecunoscătoare.

A doua zi, am primit un telefon de la Mihai. „Raluca, nu pot să te aștept la nesfârșit. Dacă nu vii acum, nu știu dacă mai are rost să continuăm.” Am simțit cum totul se prăbușește. Să-mi pierd iubitul pentru familie? Să-mi pierd familia pentru iubire și carieră?

Am decis să merg la preotul satului, părintele Ilie, un om blând, care mă știa de mică. „Părinte, ce să fac? Să plec sau să rămân?” El m-a privit cu blândețe: „Raluca, fiecare om are o cruce de dus. Nu există răspuns corect sau greșit. Dar să nu uiți: părinții tăi te-au crescut ca să zbori, nu ca să stai în cuib toată viața. Dar nici să nu uiți de unde ai plecat.”

În zilele următoare, am început să mă gândesc la soluții. Să vin acasă la două săptămâni? Să-i ajut financiar? Să-i conving să se mute la București? Dar mama nu vrea să plece din casa ei, iar tata nu suportă orașul mare. Am încercat să discut cu Vlad, dar el era prea prins cu viața lui de student. „Nu poți să le porți tu singură toate grijile, Ralu. Trebuie să-ți dai voie să trăiești.”

Într-o seară, mama a venit la mine în cameră. „Raluca, nu vreau să te țin lângă mine cu forța. Mi-e greu, dar mi-ar fi mai greu să știu că nu ești fericită. Du-te, fată dragă, și fă-ți viața. Noi ne descurcăm.” Am plâns amândouă, strânse una în brațele celeilalte. Tata a venit și el, ne-a luat în brațe și a spus: „Să nu uiți niciodată că aici e casa ta.”

Am plecat la București cu inima frântă, dar și cu speranță. În fiecare seară, vorbesc cu părinții la telefon, le trimit bani, îi vizitez cât de des pot. Dar dorul nu trece, iar vinovăția mă apasă uneori mai tare decât orice greutate de la serviciu. Mihai mă sprijină, dar uneori îl simt distant, ca și cum ar fi mereu o parte din mine rămasă în Bacău.

Acum, după un an, încă mă întreb dacă am făcut alegerea corectă. Sunt fericită, dar nu pe deplin. Îmi lipsește familia, îmi lipsește liniștea casei, dar știu că nu puteam să rămân blocată în trecut. Poate că nu există răspunsuri simple. Poate că fiecare trebuie să-și găsească propriul echilibru între datorie și vis.

Voi ce ați fi făcut în locul meu? E corect să ne urmăm drumul, chiar dacă îi lăsăm pe cei dragi în urmă? Sau ar trebui să rămânem aproape de familie, cu orice preț?